Deliraaaaaaaaam.

As fi putut scrie , bineinteles “qui a le délire”.

Un prolog. Prost. Prost si verde. Trist si dulce. Sonor si albastrui. Aspru si fierbinte. Pe marginea ferestrei. Miroase de afara aerul perforat, a zapada, a rece, a un viitor decembrie ce va denumi a nu stiu cata iarna.

Lumini. Parca si ele reci, inghetate, patate toate de praf alb. Fulgii astia imi aduc mereu aminte de Anastasia, de un glob de cristal in care ninge cand cineva se amuza de niste haos.

Te cutremuri deodata. Te apropii de fereastra desi ai inghetat. Vrei sa respiri aerul gol. Parca a inghetat cerul. Cu stelele lui cu tot. Nimic nu straluceste sub panglicile reci ce le leaga. Alb, insolent. Atent totusi. Mut…mort.

Cum nu-ti plac clownii , laptele sau rugaciunile, nu plac oamenii de zapada. Nici morcovi , nici jobenuri vechi si maturi. Treci repede pe strada si te opresti sa bei un ceai. Te-a invatat cineva cum caeiurile sau cafeua te lasa cu aceleasi probleme. Ramai cu o cana goala. Si de data asta cu un zambet.

Sorbi sonor licoarea visinie. Te invarti. Din nou, din nou si din nou. Esti pe marginea ferestrei . Ingheti. Te dezechilibrezi. Nu poti sa te aduni si ti-e atat de somn. Te intinzi pe covorul albastru in cafeneaua in care nu a mai ramas nimeni, si bei in continuare ceva din cana cea rosie. Si cazi. De unde? Spre ce?

Delirezi?

`vient mourir un peu plus`

Mai mori putin…

Azi! Ingalbeneste-te inca putin si sufla-ti rugina pe ploape! Lasa vantul sa mi te smulga si-apropie-te de cer! Priveste de pe un orizont de gheata infernul si paradisul si hotaraste-te odata!

Mai mori putin…

As indraznii sa te rog. Pudreaza-te in alb si-ti dau o funda neagra. Leaga-te la ochi si nu vai mai fi in impasul de a hotara incotro sa privesti. Risipeste-te in vantul  mut ce n-are sa te adoramna, n-are sa stie sa iti spuna povesti.

Mai mori putin…

Iti poruncesc sa pleci. Iti poruncesc sa te dezbraci de viata si sa respiri in cadere, cu teama un fir de deznadejde. I-ati ramas bun, si-n locul tau va veni la primavara altceva. Pleaca , asa cum va pleca in doar un an, pe alta pala de vant, in alt amurg alta soapta galbuie.

Mai mori putin si nu ne spune adio. Cobor si eu … mai tarziu.

Mai mori putin.

lui montrer comment prier.

La un anume 6:12 p.m. imi beau prima cafea din ultima luna de toamna. Iti scriu pentru azi. Pentru sfarsitul de iarna in care urmeaza sa te reintalnesc cunosc.

E randul tau sa o iei de mana. Azi ti-o las tie. Plecati si inspirati toamna cat mai aveti timp. Sa o inveti cum sa te gaseasca, daca va pierdeti prin multimea de oameni in paltoane.

Spune-i sa zambeasca sau sa iti trimita un porumbel alb. Invat-o ca a visa nu inseamna a spera. Invat-o tot ce crezi ca ar trebui sa stie inainte sa va intalniti, caci ai mai putin de un anotimp sa ii spui totul.

Invat-o sa se concentreze mai mult pe a fi, decat pe ceea ce vrea sa devina. Invat-o sa iubeasca normalitatea relativa de care va veti bucura o vreme. Spune-i povestea voastra iar si iar.

Incearca sa ii intiparesti in minte o schita pe care nu o va retine, a ceea ce va trai, a pasajului de timp in care te-ai blocat. Repeta-i ciclicitatea vietii tale pana adoarme, pana dupa ce va veti ruga destul , veti avea si fulgii de zapada.

Spune-i cum inainte sa rada de tine , va fi trecut prin multe.Cum va sta  foarte putina vreme pe o cale ferata nehotarandu-se daca va cobori sa ii spuna lui cum pleaca din poveste sau daca sa ramana acolo, evaporandu-se in scurta vreme… ea. Nu-i descoperi deciziile.

Eretocrit al povestii mele, iti dau certitudinea ca va face aceleasi greseli. Vegheaza-i tu somnul de acum. Sopteste-i in vis cum nu va mai pasi in gara aceea vreodata. Cum niciodata nu te-a asteptat. Spune-i cum va fi intrat imbreacata intr-un hanorac negru, intr-o cafenea slab luminata cu niste contururi rosii la lampe si in piepturile chelnerilor.

Cum nu te va intalni nici acolo. Cum nu te va astepta pe tine. Cum isi va condamna o lunga vreme deciziile. Cum isi va blama putinele clipe de fericire. Cum se va resemna. Cuprinde-i umerii apoi si spune-i dinainte ca nu te mai intorci. Ca dupa ce va fi sperat tu n-ai sa te intorci.

Vrei raspunsuri?

O sa te intrebe cine esti. Iti va raspunde ca nu te cunoaste. Ca ochii tai si-i aminteste din niste povesti necitite si ca nu intelege. Cum te va cunoaste mai tarziu, cand chiar acum doarme pe pieptul tau?

Si de unde ai gasit tu toporasi in miezul iernii?

Nu o sa ii raspunzi. Beau prima cafea din ultima luna de toamna si ma gandesc…

… la primavara.

cine are o funda neagra?

Serios! Are cineva o funda neagra?Va rog;;)

Scriu azi pentru ca am sa vreau sa inteleg mai tarziu.

Cu funde negre in par am invatat pana la urma cum trebuie sa ma indragostesc in fiecare primavara. Cum primaverile mele tin vreo 6 luni. Si apoi e toamna sau iarna dupa zodiile ghioceilor mei.

Mi-a luat mult , ce-i drept sa imi dau seama ca a venit iarna… Si totusi mai e putin pana am sa incep sa debitez despre cum e aproape primavara, despre cum ne-ndragostim.

Raman totusi a ta. Nu mai am ghiocei. Am toporasi. Ii voi lega cu o funda neagra. Daca primesc una. Am sa continui sa scriu draga tu-uri de fiecare data unui altul…

Am sa beau vinerile ceai de cirese si am sa fac baloane cu guma roz care isi pierde repede gustul. Am sa dau mancare la porumbeii pe care imi va fi mila mai tarziu sa ii sperii. Am sa va povestesc in multe randuri cum n-am facut nimic.

Am mule lucruri azi. Am o papusa cu parul blond din plastilina, o broasca verde capsator, un borcan cu nisip si niste ate oranj incalcite si o felicitare galbena.

Stiti ca ma iubiti.

(Va rog mult. Are cineva o funda neagra?:) )

sandwich mov.

Nu vroia nimic. Isi amintea de ultimul bilet:    “Am inchis lumina. Am pus o oala in usa.Ne-am pus fulare pe ochi si am inceput sa ne cautam unul pe celalalt. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma anunti. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma vezi . Cand ti se face dor, respira-ma…”

Era bizara. Cum el nu a inteles asa nu veti intelege ce voi scrie aici.

Cand a spus ceva… a spus despre manusile mele roz, despre inelul cu piatra grena si despre clama mov din parul meu. Stie ca mainile imi sunt mereu calde, stie ca ii zambesc fara sa vreau. Isi amintea de telefonul pe care i l-am dat la 12 noaptea. Surpinzator, ca nu a raspuns el. Surpinzator ca era in spatele meu la un moment dat si mi-a promis ca ma prinde. I-am multumit si am zambit.

A spus despre esarfele mele, mereu albastre, mirosul lor de portocale siciliene. Capace bleu sub banca mea, zambete grabite si … mai nimic. Nu ma vedea prea complexa, asa cum de altfel nici nu sunt.

Din ziua aia imi amintesc ca mi-am uitat gandurile si o ciocolata cu caramel pe o banca verde. Cine a gasit-o nu stia despre persoana care m-a invatat sa imi placa ciocolata aceea. Nu stia nici ce sa faca cu gandurile mele. Nu stia cine a vrut sa isi ia bilet cu un sandwich sa vina a ma salveze. Nu stia ca acelui conductor nu ii placea puiul. Nu stia nimic.

Stiind cat mai putine si pretinzand prea multe ne amestecam in prea multe parfumuri, si prea putine considerente.

Nu ati inteles nimic. Nici el ,nici voi.

quelque part entre l’enfer et le paradis…

Poti sa te multumesti sa bati la niste usi care nu iti vor fi deschise. Ramai aici. Ramanem prinsi intre culuarele cu podele  fierbiti. Atunci cand fugi vei vrea sa plangi. Daca ramai pe loc senzatia nu iti dispare. Si te topesti incet si speri ca te evapori spre cer, dar totul se intoarce ca o clepsidra la mijlocul caruia ai fost cndamnat sa plutesti, sugrumat de dogoare neagra si lumina…

Refuzi sa crezi ca esti prins in capcana propriului joc, ca ai uitat sa privesti esenta, sa iti amintesti de iubire. Acum privesti doar o proiectie a dragostei, a tot ceea ce aveai printr-o pelicula de sticla misterioasa ce nu te lasa sa o atingi. Te indruma doar sa speri la o a doua sansa sa crezi ca e un drum inapoi sau un drum inainte. Te inebuneste ideea de mijloc, de stramsoare.

Iti eliberezi mainile, nu ca sa pleci de acolo. Deja esti prins. Te indeamna da vise, la mere otravite, la pieptene vrajite si la sticlute verzi cu otrava. Ridici ochii din pamant. Aici nu-i o poveste, nici Fat-Frumos, si nici vreun zmeu. Zmeul este timpul iar in panglici rosii is albastre e scris despre iad si infern. Noi ce am fost odata sus ne-am multumit sa coboram, si cum n-am avut puterea de a termina un drum ne-am multumit cu o stramsoare, care ne seaca de liniste care mi-a prins mainile si durerea, zambetele si razele de soare in lentile ce cad de sus spargandu-se in soapte agonizate si urlete pe care nu le auzi decat tu. Si te descurajeaza.. .

Sunt propriile tale cuvinte ce iti alearga nebune in minte ca niste fulgere. Vrei sa pleci, sa renunti la jocul asta tampit, dar e prea tarziu. Acum trebuie sa te multumesti sa traiesti asa, singur si pocait, gandindu-te la fericirea de odata, la lumina ce o vedeai de fiecare data cand deschideai ochii. Aici, aici nici nu poti dormi… timpul se joaca cu tine, te lasa sa suferi si nici macar nu ii pasa ca te sleieste de orice urma de putere. Te lasa sa mori si parca atunci acele lentile iti contempleaza mai mult si mai mult, inviindu-ti in memorie tot ce ti-ai fi dorit candva sa uiti. Simti ca mori… ca te duci departe dar nu stii inca directia.

Si nu te lasa. Nu te lasa sa pleci pentru ca ar insemna sa scapi de aici. Nu te lasa sa speri pentru ca razele nu patrund aici jos. Te lasa insa sa mai cazi putin, sa mai mori un pic. Intr-o sfera murdara de funigini insangerate, intr-un colb de praf si durere. Aiurea … Tu vrei sa mori. Si nici nu iti amintesti culoarea vreunei flori din paradis, si nici nu-ti amintesti cum te mai doare iadul.

Ai vrea sa te omori dar nici asta nu poti. Ai vrea sa iti amintesti dar totul ti se pare un vis, nu mai stii nimic, desi toate acele lucruri le iubeai. Poate si sa stii ca ai vreo sansa sa iti regasesti echilibrul, dar ti se pare imposibil. Ti-e frica si sa gandesti, te doare, te doare si sufletul deja.

Fiecare secunda te doare. Te scufunzi din ce in ce mai adanda. Secundele se bucleaza pe un chip trist. Ai o singura ceritudine : moartea. Durerea e relativa…secundele cad odata cu tine.  Ti se lasa totusi o certitudine…

(in galben este o umbrela rosie.)

(poza este a lui chipil)

ne saurons pas de l’autre d’ici demain.

Ne-au dat un rasarit ca sa ne culegem gandurile de pe jos. Impasibili, cu fetele noatre de oameni reci ne-am parasit refugiul cu trista lui incandescenta. Am iesit din sticla mea , cu paloarea ei rosiatica, iar cand am impins dopul ma asteptam sa respir alt aer, sa simt altfel soarele, iar culoarea glasului meu sa nu se mai rasfranga in sticla sangerie…Dezamaginta , sau poate usurata ma asez apoi pe marginea sticlei si ma uit la tine.

Privind la sticla ta brun roscata am vrut sa imi amintesc cum am ajuns amandoi aici, cu sticlele noastre pe nisip. Si din ce mi-amintesc de ieri, doar parul tau si-a pastrat culoarea. Azi esti palid iar in jurul tau nu mai sunt raze galbui de soare.

Ca stau pe marginea sticlei, ma linisteste. Daca mi se face frica as putea intra la loc. Si tu deja nu mai esti acolo sa imi tii de urat. Asa ca ma dau jos. Suntem tot noi, chiar daca eu nu mai locuiesc intr-un compot iar tu nu mai esti murdar mereu de sepia.

Ne asezam pe nisip si incepem sa radem. Radem de cat de mici suntem. Radem de marea ce dezbraca usor plaja. Ne gandim ca poate sticlele noatre au fost aruncate in mare si valurile le-au invaluit , purtandu-le pana la mal. Sau poate am fost doar doua sticle de vin la masa unde am stat de atatea ori sa radem, indiferent daca eram tristi sau veseli.

Pentru prima oara in ultimele luni imi vei auzi vocea. Pentru ca iti voi spune adio. Ma vei intreba de ce. Si-ti voi raspunde ca de maine noi nu ne vom mai sti…

Nous aussi.

Se intampla. Cam de fiecare data cand inchid ochii. De fiecare data cand e primavara. Cam de fiecare data cand gasesc cafeaua facuta . De fiecare data cand dormi. De fiecare data cand am insomnii.

Se intampla sa am nevoie … e ca si atunci cand stii ca orice ai face nimic nu va mai fi la fel … Indiferent de starile ambigue de anxietate ce te cuprind , indiferent de tine ..

Si incepe numaratoarea. De dinainte sa ne cunoastem, avem un timp destul de bine delimitat. Ciclicitatea asta e aparte. Are totusi un inceput , un sfarsit. Intre cele doua plutesti la pragul dintre fericire si durere. Treci pragul si cercul se intrerupe. Cineva nu mai urmareste conurul. Linia curba se deschide. Agonie? Nu. Nimic.

Poate ca nu a fost asa dintotdeauna . Trebuie sa fi existat macar un moment in care totul era bine , in care parerea lor nu mai conta . In care ai incetat macar pentru cateva clipe sa fii un suflet la pret redus . Si nici macar nu stii cine esti cu adevarat . Oscilezi intre tine si ei .

Nu o sa reusesti azi. Si nici maine. Va fi o dimineata racoroasa in care vei avea nevoie de cateva versuri si ai sa zambesti. Si nu pot sa iti zic mai multe pentru ca eu dimineata nu rad. Eu dimineata imi beau cafeaua si ma plimb cu degetul , pe marginea canii mele rosii . Si nu sunt nici fericita nici trista.

Dar e bine . E bine cu tot cu amaraciunea ce se revarsa din noi pe zi ce trece . E bine cu tot cu zambetele false … Si din nou acea senzatie de deja vu ce te cuprinde . Cu siguranta nu e prima data cand realizezi ca ti-ai uitat principiile si demnitatea undeva departe .

Probabil nu e prima oara. Nu e prima oara cand iti promiti sa nu se mai repete. Nici prima oara cand cedezi. Prima oara nu e un inceput. Cercurile nu au incepututi. Noi insa avem .. Pentru ca noi nu suntem intregi. Noi suntem niste contururi. Goale pe dinauntru. Forme. Iar ma contrazic,..

Incet , incet genericul final se contureaza . Aceleasi replici infame , aceleasi greseli copilaresti repetate la nesfarsit si aceeasi nesiguranta . E a nu stiu cata oara cand uiti ce ai de zis si te pierzi . In ochii lor esti doar un paradox . Inutil .

Pentru ca prea putini stiu cand nu zambesti. Pentru ca nu conteaza atata vreme cat trupul iti este acolo. Si nu conteaza ca tu nu esti, ca ochii te-au trimis departe, prin geamul la care te uiti 6 ore pe zi. Pe care nu ti-l amintesti. Si nu stii mare lucru. Stii ca nu mai este inchetata cu ciocolata si menta la tine in oras si nu prea mai e nimic pe la tine prin suflet.

Continui sa tanjesti . E mult prea gol in sufletul tau si doare . Iti lipseste ceva , acel ceva ce obisnuia sa te incalzeasca in zilele reci ale unui noiembrie tarziu . Acel ceva ce iti dadea siguranta zilei de maine . Dar poate ca e mai bine acum …

Mai e nevoie de o primavara ca sa completeze ce a ramas. Sa umple un gol . Macar pe jumatate, caci de la o vreme te obisnuiesti si asa. Se intampla cu fiecare din voi, cam de fiecare data cand se face primavara…

(poza lui chipil)

(domnisoara in albastru este adâda)

Continui sa tanjesti . E mult prea gol in sufletul tau si doare . Iti lipseste ceva , acel ceva ce obisnuia sa te incalzeasca in zilele reci ale unui noiembrie tarziu . Acel ceva ce iti dadea siguranta zilei de maine . Dar poate ca e mai bine acum …

Ada . is typing a message.

odette.

Am baut si azi un suc de portocale la Odette. In timp ce ma holbam la ochii ei rosii m-a chemat in bucatarie. In bucatarie la Odette e foarte putina lumina. Era frig si stateam cu haina pe mine. La inceput ma gandeam ce as putea sa ii zic. Apoi am uitat ca eram acolo. Ma concentram la ceata de pe marginea paharului si la ale mele…

La Odette nu e niciodata soare. Daca e trista nu ii place lumina . Daca e fericita iese afara. Odette are parul drept dar ii sta mai bine cu el ondulat.  Are unghiile lungi dar eu nu-s obisnuita cu ele asa. Odette nu e complexa, dar nu o poti intelege . Este o combinatie , este obscura, la fel ca si bucataria. E trista , la fel ca noi. Si varul de pe peretii ei cade, si ceaiul pe care il face e amar. Sucul de portocale e rece si eu am rosu in gat.

9′59”

“O sa te iubesc maine fiindca azi inca nu te cunosc.”(M.L) Imi place sa cred ca daca uiti de promisiunile facute nu inseamna ca ai mintit. N-ai stiut. E un sistem izolat in care nimeni nu iubeste pe nimeni. In care ne indragostim odata la 10 minute. In care uitam totul la fiecare 9′59”.

Sunt multe gauri. In tot ceea ce ne priveste. De fapt cam totul e gaurit.Optimistii se ascud pe dupa cele acoperite de doua randuri de geamuri langa o gogoserie in statia unde nu prea mai sta nimeni.

Pesimistii prefera sa stea si sa asculte povestile altora. Asa ca floarea de pe plaja. La fel ca pe plaja unde nu sunt fluturi. Unde eram eu cu …  cu… ?

Se chinuie sa gaseasca acum o introducere. A facut asta demult. Ea uita tot la fiecare 10 minute. Si nu o compatimesc. Ne-am rugat si noi pentru ea sa cada pe scari in ziua aceea , sa uite tot. Acum trebuie sa fie ghinionista ca sa isi dea seama in doar 10 minute in ce lume traieste. Acum poate gresi. Sa fie in locul nepotrivit la un moment neoportun. Exista totusi un precedent… Nu-si mai aminteste cum i-a zis cineva odata ca reprezentam pe axa oglina unui precedent. E ca si cum am arunca sageti cu ceritudini pe un camp care se tot schimba. Ma duc sa iau un compot.

Sunt eu . Si fug. Nu stiu de ce si ce caut. Nu stiu daca imi pasa. Atat stiu. Ca trebuie sa gasesc pe cineva. Cerceii astia din urechile mele sunt prea mari. Azi e o zi frumoasa. Tu esti norocos ca stii atatea despre soare. Am primit niste lalele. De ce sunt oare negre? Si cine le-a lasat aici, pe patul aoperit de intuneric si argint?

E covertura. Pe care si-a ales-o . Pe care a asortat-o. Dar a uitat ca-i place negrul. A uitat ca-i place el. Acum se chinuie sa-si aminteasca ce-i. Cum isi va aminti ca ii iubeste ochii si felul in care bucleaza zambetele. Ii e frica de o oglinda pentru ca e greu sa te regasesti. Nu. Sa te cauti. Si sa dai de tine pentru prima oara. Sa-ti dai seama ca ai ochi caprui. Sa-ti numeri alunitele de pe obraz prima oara.

Spuneti-mi daca ma cunoaste-ti. Si spuneti-mi daca m-ati vazut de mana cu cineva. E foarte ciudat sa iti rasune in cap o melodie si sa nu stii nici sa canti. Sa vrei sa te duci undeva si sa nu stii drumul. E greu sa traiesti cu doar cateva indicii. Sa stii ca iti plac baloanele de sapun si ca ai o pata pe ochiul drept. Sa… sa iti fie dor de…

A uitat. Degeaba. Degeaba te-ai bate cu timpul. Nu atunci cand e 9′59”. Nu cand ai clipit deja de atatea zeci de ori…