a toi.

Iti trimit biletul, bocancii si sosetele in dungi, si serbetul de visine ca mie nu imi place. Nu mi-e dor de tine deloc, ba daca te intereseaza am descoperit ca spal mai repede vasele cand mananc singura. Iti mai trimit si niste pastile de gat, sa nu cumva sa racesti.

Am facut curatenie si in dulap, si-am putut sa dau in sfarsit cu parfumul de portocale rosii, la care esti alergic.ma intreb ce fac cu hainele daca te intorci . Ce zici? Ca nici eu nu ma cred? Ba da. Trebuia sa pleci odata! Pentru ca… pentru ca de fiecare data ma enervez faci asta. Da, da! Chestia aia ciudata din coltul guri. Nu ma intereseaza ca esti incredbil de dulce cand faci asta. Vreau sa fiu si eu serioasa cand ma enervez.

Acum am loc in pat sa iau cu mine si rata galbena pe care o trantesti de toti peretii  nostri turcoaz in fiecare seara. Mi-am pus la telefon o melodie ciudata, din alea de le urasti tu.Am umplut etajera ta din baie de tot felul de creme  si afla ca mi-e mult mai bine.

Mi-am luat o sticla noua din gelul meu de dus preferat pe care mi-l consumai mereu si as putea spune ca-s fericita…Desi noaptea e putin cam racoare, si ma doare gatul daca dorm pe doua perne, si cum de un an nu m-am uitat pe bune la tv imi dau acum seama cat de patetic imi pare totul.

Cam vreau sa vii inapoi acasa.

Nu vrei?

M-am saturat sa ma cheme x si in poza cu noi doi sa iti fi ramas doar trei degete.

Cam vreau sa te intorci. Adica da! Promit ca diseara spal eu vasele.

a ta ,

eu.

p.s.: Ia-o prin Girov sau pe unde vrei tu.

La poussière sur les claviers en Décembre, ou non?

Printre tacerile caramizii, firele lungi ale incalcelii albastre ale carei sensuri nu le mai gasesc… pentru ca nu le mai caut.Pe ploaie n-ai sa ma lasi sa plec si am sa iti citesc tacerile, mai ales atunci cand n-am ce detalii sa povestesc.Cearceafuri prea albe?!?

Am sa astept ca zgomotul acela odios, facut de ciorchinii de apa sa se opreasca… Sa ma lase sa plec, sau cel putin sa imi dea senzatia; sa ma lase sa uit ca a fost o toamna, un noiembrie ipocrit din care nu imi aduc aminte decat de tine plecand, uitand in urma ta amintirile unei veri de mult apuse. Desi nu vreau ca ploaia sa se opreasca, pentru ca asta ne-ar separa definitiv, asta si inca decembrie.

Nu poate ploua la infinit. Cum odata soapte sferice, umede de lacrima se vor opri , atunci se va auzi scartaitul rece al usii. Tu vei fi plecat in mai putin de o clipa, fara sa am timp sa ascult pasii tai, pentru ultima oara pe pragul violet al usii. Vei fi mort . Intre doua taisuri a doua cutite reci.Intre doua note inalte intre care te sufoci. Nu vorbesc aici despre trecut… nu e trecutul, ci cam tot viitorul meu.

Si totusi daca as putea sa stiu cand se va opri ploaia… as afla cand nu vei mai fi langa mine, cand nu voi mai putea sa iti ating pianul sau sa te privesc cum iti invarti domol suvitele de par pe degete. Atunci trandafirii mei se vor ofili si in locul lor nu vor mai fi altii, pentru ca am sa refuz sa caut inlocuitori. Am sa ma indarjesc sa te pierd intre mare si mal, intre noiembrie si decembie. Am sa te privesc plecand pentru ultima oara, grabindu-ti pasii de parca ai dori sa pleci mai repede si sa nu fii nevoit sa te inotci. Atunci voi apasa Do-ul de la pian si totul se va termina. De atunci nu va mai fi nimic…

Ochii si tamplele . Mainile mute, reci.Pleoape atinse cu buzele.Dragoste, cu respiratia sacadata , batai cuminti de inimi.Cum nu poti lua destul aer, cum nu poti sa te-asuzi dupa draperiile mov atata cat ti-ai dori si sa priveste de acolo o boaba mica din ce-a fost al vostru. De ce va va fi luat decembrie.Prin buzularele de la spate, sub scaunele din autobuz, in caietele colorate, in cutii muzicale cu balerine, in ceainice si printre ambalajele de ciocolata, in bomboanele cu lichior si in ghivecele cu lalele…. e dragoste.Serpentine, spirale, cercuri echivoce, arcuiri confuze , pde zambet, preludii obscure , neintelese de noi. Cand incepe iarna nu mai suntem naivi. Cu degetul meu iti voi inchide buzele din zambet.Buzele mele vor sopti  blesteme neinduratoare langa urechea ta stanga.

Desi tu nu le vei auzi caci mintea ta va asteapta cu disperare zornaitul dulce al ceasului din living ce indica ora 12, inceputul lui decembrie… Vei cauta, in singurul sertar pe care ti l-am eliberat, niste haine pe care sa le indesi intr-o geanta… sa pleci si sa uiti sa ma saruti. Dar atunci vei fi dezamagit sa afli ca hainele ti le-am mutat in dulap intr-un anume noiembrie, ca ti-am aranjat camasile pe umerase; si totusi asta nu va schimba nimic. Ci doare te va infuria mai mult sa stii ca ti-am umblat in lucruri, iar in acele momente toata fragostea se va schimba intr-o ura palida, mai mult indiferenta, pentru ca deja ploaia s-a oprit… deja blasfamiile s-au spus, decembrie a venit si noi am plecat .

Nu mai cant la pian. Nimeni nu mai canta. Aud pasii pe scari din ce in ce mai estompati.Revocand orice ipoteza a reintoarcerii, din momentul in care ai plecat, pe clapele albe lungi , incep sa se astearna firele de praf, unul cate unul. Iar eu parca le aud.Torturatoarea soapta ce imi numara secundele de cand ai plecat. Si s-a rupt timpul din nou in doua realitati. Inhalez intunericul primei clipe de iarna. Plang prima lacrima din iarna asta. Gust din amarul primei virgule din decembrie dupa care vor urma niste pagini albe. Pana voi invata urmatorul cantec la pian, pana n-am sa ma mai impotmolesc la al 12 -lea acord din cantec. Al doispelea si ultimul.

Fiindca tu m-ai invatat ca ultimul conteaza cel mai mult. Meticulozitatea cu ajutorul caruia interpretezi ultimele note, dragostea pe care o transmiti sau o astepti. Astept sa-ti aud ultimul pas dar parca nu se mai termina… parca continua frenetic prin micile lacuri de afara, facandu-ma sa cred ca am trait o minciuna, poate chiar un vis. De aceea plang iar si lacrimile-mi cad pe petalele deja ofilite ale trandafirilor. E inca 12 fix… au trecut mai putin de 59 de secunde si mie mi s-a parut o viata. Acum apas pe Do, lasand tot praful sa alerge violent in razele lunii. Trag draperiile violete, iau cheile si plec in urma ta asteptand macar un fulg de zapada… macar un semn ca doisprezece a venit. Ca eu trebuie sa incetez sa te mai caut ..

Timpul ramane canta cel mai sublim , cel mai amar si mai curnt epilog. ….Peste cateva ore al 100-lea minut din decembrie este cantat. De tine si de mine.Tablou fara rama suspendat la mai putin de-un gand de asa-zisul final.

La acelasi pian, sub aceleasi raze misterioase ale lunii sub care ramanem mereu impreuna.

e si un sfert, deci a fost cu umbrelele rosii care au fost albastre

iepurele lui andrei a murit.

Azi suntem tristi.

Cu doar cateva luni in urma ma interesam disperata cata vreme va sta iepurele de casa  -al carui sex nu il cunoastem- la bunici. Si in ora de romana am avut o revelatie tampa:

-Andrei si ce  face iepurele?

-A…pai el a murit demult.

Dupa cum spuneam suntem foarte tristi. A murit iepurele de casa.

la noapte ne certam definitiv (e.i.)

E noiembrie, stiai? Ma asculti pentru ultima  oara cantandu-ti asta. Sa ma fi avut a fost o clipa. Cat distanta intre doua acorduri minore.  Cantec adresat cuiva, si tuturor. Stiu din colturile caietelor cu fluturi de acum 10 ani.

La noapte ne certam definitiv. Vor zbura printre  firele de praf argumentele mele bolnavei,ironiile reci, privirle intrebatoare. Ne prabusim. Te trag dupa mine undeva unde nu te vreau. Inconstient, vreau sa am de unde sa te alung.

Privind pe geam stiu ca poate nu-ti dai seama de nimic. N-am nevoie sa constientizezi ura mea, nici dragostea pe care am sa ti-o port. Pe hartiile galbene stau prafuite sentintele in negru. Ti-e frica sa le descoperi, mi-e urat sa mi le amintesc. Mai bine plec fara motiv si cu certitudinea ca ma intorc parasesc caldura galbena in care ma vei primi de fiecare data, cu aceiasi ochi nestiutori, mirati, fericiti si  … inca ceva.

Realizam acum atat de multe, acum cand putem sa facem atat de putin. Daca ai inchide ochii mi-as lua tot si-as pleca. O vreme n-am sa am iar curaj sa ma uit in oglinda insa mi-o iau cu mine, o voi convinge intr-un sfarsit spre o “mezalianta”.

Las o dezordine de nedescris, cu ocazia ultimei mele plecari, iti las astfel timp pana sa iti dai seama ca nu-mi vei simti lipsa. Cum perna am luat-o nu vei atinge bucati goale de asternut. Am acoperit oglinzile murdare de note in dermatograf. Am lasat la locul ei periuta de dinti si un parfum pe etajera din baie.

Si cum spunea o mare inteleapta, eu cand mi-am dat seama ca viata nu e asa roz precum geanta pe care o tarai mereu dupa mine am zambit trist si i-am pus o funda neagra.

 

Deliraaaaaaaaam.

As fi putut scrie , bineinteles “qui a le délire”.

Un prolog. Prost. Prost si verde. Trist si dulce. Sonor si albastrui. Aspru si fierbinte. Pe marginea ferestrei. Miroase de afara aerul perforat, a zapada, a rece, a un viitor decembrie ce va denumi a nu stiu cata iarna.

Lumini. Parca si ele reci, inghetate, patate toate de praf alb. Fulgii astia imi aduc mereu aminte de Anastasia, de un glob de cristal in care ninge cand cineva se amuza de niste haos.

Te cutremuri deodata. Te apropii de fereastra desi ai inghetat. Vrei sa respiri aerul gol. Parca a inghetat cerul. Cu stelele lui cu tot. Nimic nu straluceste sub panglicile reci ce le leaga. Alb, insolent. Atent totusi. Mut…mort.

Cum nu-ti plac clownii , laptele sau rugaciunile, nu plac oamenii de zapada. Nici morcovi , nici jobenuri vechi si maturi. Treci repede pe strada si te opresti sa bei un ceai. Te-a invatat cineva cum caeiurile sau cafeua te lasa cu aceleasi probleme. Ramai cu o cana goala. Si de data asta cu un zambet.

Sorbi sonor licoarea visinie. Te invarti. Din nou, din nou si din nou. Esti pe marginea ferestrei . Ingheti. Te dezechilibrezi. Nu poti sa te aduni si ti-e atat de somn. Te intinzi pe covorul albastru in cafeneaua in care nu a mai ramas nimeni, si bei in continuare ceva din cana cea rosie. Si cazi. De unde? Spre ce?

Delirezi?

`vient mourir un peu plus`

Mai mori putin…

Azi! Ingalbeneste-te inca putin si sufla-ti rugina pe ploape! Lasa vantul sa mi te smulga si-apropie-te de cer! Priveste de pe un orizont de gheata infernul si paradisul si hotaraste-te odata!

Mai mori putin…

As indraznii sa te rog. Pudreaza-te in alb si-ti dau o funda neagra. Leaga-te la ochi si nu vai mai fi in impasul de a hotara incotro sa privesti. Risipeste-te in vantul  mut ce n-are sa te adoramna, n-are sa stie sa iti spuna povesti.

Mai mori putin…

Iti poruncesc sa pleci. Iti poruncesc sa te dezbraci de viata si sa respiri in cadere, cu teama un fir de deznadejde. I-ati ramas bun, si-n locul tau va veni la primavara altceva. Pleaca , asa cum va pleca in doar un an, pe alta pala de vant, in alt amurg alta soapta galbuie.

Mai mori putin si nu ne spune adio. Cobor si eu … mai tarziu.

Mai mori putin.

lui montrer comment prier.

La un anume 6:12 p.m. imi beau prima cafea din ultima luna de toamna. Iti scriu pentru azi. Pentru sfarsitul de iarna in care urmeaza sa te reintalnesc cunosc.

E randul tau sa o iei de mana. Azi ti-o las tie. Plecati si inspirati toamna cat mai aveti timp. Sa o inveti cum sa te gaseasca, daca va pierdeti prin multimea de oameni in paltoane.

Spune-i sa zambeasca sau sa iti trimita un porumbel alb. Invat-o ca a visa nu inseamna a spera. Invat-o tot ce crezi ca ar trebui sa stie inainte sa va intalniti, caci ai mai putin de un anotimp sa ii spui totul.

Invat-o sa se concentreze mai mult pe a fi, decat pe ceea ce vrea sa devina. Invat-o sa iubeasca normalitatea relativa de care va veti bucura o vreme. Spune-i povestea voastra iar si iar.

Incearca sa ii intiparesti in minte o schita pe care nu o va retine, a ceea ce va trai, a pasajului de timp in care te-ai blocat. Repeta-i ciclicitatea vietii tale pana adoarme, pana dupa ce va veti ruga destul , veti avea si fulgii de zapada.

Spune-i cum inainte sa rada de tine , va fi trecut prin multe.Cum va sta  foarte putina vreme pe o cale ferata nehotarandu-se daca va cobori sa ii spuna lui cum pleaca din poveste sau daca sa ramana acolo, evaporandu-se in scurta vreme… ea. Nu-i descoperi deciziile.

Eretocrit al povestii mele, iti dau certitudinea ca va face aceleasi greseli. Vegheaza-i tu somnul de acum. Sopteste-i in vis cum nu va mai pasi in gara aceea vreodata. Cum niciodata nu te-a asteptat. Spune-i cum va fi intrat imbreacata intr-un hanorac negru, intr-o cafenea slab luminata cu niste contururi rosii la lampe si in piepturile chelnerilor.

Cum nu te va intalni nici acolo. Cum nu te va astepta pe tine. Cum isi va condamna o lunga vreme deciziile. Cum isi va blama putinele clipe de fericire. Cum se va resemna. Cuprinde-i umerii apoi si spune-i dinainte ca nu te mai intorci. Ca dupa ce va fi sperat tu n-ai sa te intorci.

Vrei raspunsuri?

O sa te intrebe cine esti. Iti va raspunde ca nu te cunoaste. Ca ochii tai si-i aminteste din niste povesti necitite si ca nu intelege. Cum te va cunoaste mai tarziu, cand chiar acum doarme pe pieptul tau?

Si de unde ai gasit tu toporasi in miezul iernii?

Nu o sa ii raspunzi. Beau prima cafea din ultima luna de toamna si ma gandesc…

… la primavara.

cine are o funda neagra?

Serios! Are cineva o funda neagra?Va rog;;)

Scriu azi pentru ca am sa vreau sa inteleg mai tarziu.

Cu funde negre in par am invatat pana la urma cum trebuie sa ma indragostesc in fiecare primavara. Cum primaverile mele tin vreo 6 luni. Si apoi e toamna sau iarna dupa zodiile ghioceilor mei.

Mi-a luat mult , ce-i drept sa imi dau seama ca a venit iarna… Si totusi mai e putin pana am sa incep sa debitez despre cum e aproape primavara, despre cum ne-ndragostim.

Raman totusi a ta. Nu mai am ghiocei. Am toporasi. Ii voi lega cu o funda neagra. Daca primesc una. Am sa continui sa scriu draga tu-uri de fiecare data unui altul…

Am sa beau vinerile ceai de cirese si am sa fac baloane cu guma roz care isi pierde repede gustul. Am sa dau mancare la porumbeii pe care imi va fi mila mai tarziu sa ii sperii. Am sa va povestesc in multe randuri cum n-am facut nimic.

Am mule lucruri azi. Am o papusa cu parul blond din plastilina, o broasca verde capsator, un borcan cu nisip si niste ate oranj incalcite si o felicitare galbena.

Stiti ca ma iubiti.

(Va rog mult. Are cineva o funda neagra?:) )

sandwich mov.

Nu vroia nimic. Isi amintea de ultimul bilet:    “Am inchis lumina. Am pus o oala in usa.Ne-am pus fulare pe ochi si am inceput sa ne cautam unul pe celalalt. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma anunti. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma vezi . Cand ti se face dor, respira-ma…”

Era bizara. Cum el nu a inteles asa nu veti intelege ce voi scrie aici.

Cand a spus ceva… a spus despre manusile mele roz, despre inelul cu piatra grena si despre clama mov din parul meu. Stie ca mainile imi sunt mereu calde, stie ca ii zambesc fara sa vreau. Isi amintea de telefonul pe care i l-am dat la 12 noaptea. Surpinzator, ca nu a raspuns el. Surpinzator ca era in spatele meu la un moment dat si mi-a promis ca ma prinde. I-am multumit si am zambit.

A spus despre esarfele mele, mereu albastre, mirosul lor de portocale siciliene. Capace bleu sub banca mea, zambete grabite si … mai nimic. Nu ma vedea prea complexa, asa cum de altfel nici nu sunt.

Din ziua aia imi amintesc ca mi-am uitat gandurile si o ciocolata cu caramel pe o banca verde. Cine a gasit-o nu stia despre persoana care m-a invatat sa imi placa ciocolata aceea. Nu stia nici ce sa faca cu gandurile mele. Nu stia cine a vrut sa isi ia bilet cu un sandwich sa vina a ma salveze. Nu stia ca acelui conductor nu ii placea puiul. Nu stia nimic.

Stiind cat mai putine si pretinzand prea multe ne amestecam in prea multe parfumuri, si prea putine considerente.

Nu ati inteles nimic. Nici el ,nici voi.

quelque part entre l’enfer et le paradis…

Poti sa te multumesti sa bati la niste usi care nu iti vor fi deschise. Ramai aici. Ramanem prinsi intre culuarele cu podele  fierbiti. Atunci cand fugi vei vrea sa plangi. Daca ramai pe loc senzatia nu iti dispare. Si te topesti incet si speri ca te evapori spre cer, dar totul se intoarce ca o clepsidra la mijlocul caruia ai fost cndamnat sa plutesti, sugrumat de dogoare neagra si lumina…

Refuzi sa crezi ca esti prins in capcana propriului joc, ca ai uitat sa privesti esenta, sa iti amintesti de iubire. Acum privesti doar o proiectie a dragostei, a tot ceea ce aveai printr-o pelicula de sticla misterioasa ce nu te lasa sa o atingi. Te indruma doar sa speri la o a doua sansa sa crezi ca e un drum inapoi sau un drum inainte. Te inebuneste ideea de mijloc, de stramsoare.

Iti eliberezi mainile, nu ca sa pleci de acolo. Deja esti prins. Te indeamna da vise, la mere otravite, la pieptene vrajite si la sticlute verzi cu otrava. Ridici ochii din pamant. Aici nu-i o poveste, nici Fat-Frumos, si nici vreun zmeu. Zmeul este timpul iar in panglici rosii is albastre e scris despre iad si infern. Noi ce am fost odata sus ne-am multumit sa coboram, si cum n-am avut puterea de a termina un drum ne-am multumit cu o stramsoare, care ne seaca de liniste care mi-a prins mainile si durerea, zambetele si razele de soare in lentile ce cad de sus spargandu-se in soapte agonizate si urlete pe care nu le auzi decat tu. Si te descurajeaza.. .

Sunt propriile tale cuvinte ce iti alearga nebune in minte ca niste fulgere. Vrei sa pleci, sa renunti la jocul asta tampit, dar e prea tarziu. Acum trebuie sa te multumesti sa traiesti asa, singur si pocait, gandindu-te la fericirea de odata, la lumina ce o vedeai de fiecare data cand deschideai ochii. Aici, aici nici nu poti dormi… timpul se joaca cu tine, te lasa sa suferi si nici macar nu ii pasa ca te sleieste de orice urma de putere. Te lasa sa mori si parca atunci acele lentile iti contempleaza mai mult si mai mult, inviindu-ti in memorie tot ce ti-ai fi dorit candva sa uiti. Simti ca mori… ca te duci departe dar nu stii inca directia.

Si nu te lasa. Nu te lasa sa pleci pentru ca ar insemna sa scapi de aici. Nu te lasa sa speri pentru ca razele nu patrund aici jos. Te lasa insa sa mai cazi putin, sa mai mori un pic. Intr-o sfera murdara de funigini insangerate, intr-un colb de praf si durere. Aiurea … Tu vrei sa mori. Si nici nu iti amintesti culoarea vreunei flori din paradis, si nici nu-ti amintesti cum te mai doare iadul.

Ai vrea sa te omori dar nici asta nu poti. Ai vrea sa iti amintesti dar totul ti se pare un vis, nu mai stii nimic, desi toate acele lucruri le iubeai. Poate si sa stii ca ai vreo sansa sa iti regasesti echilibrul, dar ti se pare imposibil. Ti-e frica si sa gandesti, te doare, te doare si sufletul deja.

Fiecare secunda te doare. Te scufunzi din ce in ce mai adanda. Secundele se bucleaza pe un chip trist. Ai o singura ceritudine : moartea. Durerea e relativa…secundele cad odata cu tine.  Ti se lasa totusi o certitudine…

(in galben este o umbrela rosie.)

(poza este a lui chipil)