Deliraaaaaaaaam.
As fi putut scrie , bineinteles “qui a le délire”.
Un prolog. Prost. Prost si verde. Trist si dulce. Sonor si albastrui. Aspru si fierbinte. Pe marginea ferestrei. Miroase de afara aerul perforat, a zapada, a rece, a un viitor decembrie ce va denumi a nu stiu cata iarna.
Lumini. Parca si ele reci, inghetate, patate toate de praf alb. Fulgii astia imi aduc mereu aminte de Anastasia, de un glob de cristal in care ninge cand cineva se amuza de niste haos.
Te cutremuri deodata. Te apropii de fereastra desi ai inghetat. Vrei sa respiri aerul gol. Parca a inghetat cerul. Cu stelele lui cu tot. Nimic nu straluceste sub panglicile reci ce le leaga. Alb, insolent. Atent totusi. Mut…mort.
Cum nu-ti plac clownii , laptele sau rugaciunile, nu plac oamenii de zapada. Nici morcovi , nici jobenuri vechi si maturi. Treci repede pe strada si te opresti sa bei un ceai. Te-a invatat cineva cum caeiurile sau cafeua te lasa cu aceleasi probleme. Ramai cu o cana goala. Si de data asta cu un zambet.
Sorbi sonor licoarea visinie. Te invarti. Din nou, din nou si din nou. Esti pe marginea ferestrei . Ingheti. Te dezechilibrezi. Nu poti sa te aduni si ti-e atat de somn. Te intinzi pe covorul albastru in cafeneaua in care nu a mai ramas nimeni, si bei in continuare ceva din cana cea rosie. Si cazi. De unde? Spre ce?
Delirezi?
Hmm…:)