ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

l i n i ș t e


Ca să spui unele lucruri nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele au voie să mintă, oameni au voie să le înțeleagă greșit. Și după ce auzim cuvintele, ele se așază printre gânduri, se amestecă și ni le amintim mereu altfel.

Ca să înțelegi unele lucruri nu ai nevoie de cuvinte. Uneori vedem mai bine decât auzim. Pipăim la nesfârșit frazele  care ne dor, să fim siguri că le-am înțeles tăișul care răsună mereu mult mai târziu decât punctul de la finalul lor. Cuvintele ne înșală uneori, oamenii ne înșală uneori.

Ca să faci unele lucruri nu ai nevoie de cuvinte. Unele sunt nume de oameni, unele sunt nume de lucruri pe care le fac oamenii. Dar sunt oameni pe care deși îi strigi, ei nu se mai întorc, sunt lucruri pe care le promitem, dar ele nu se întâmplă niciodată.

Ca să simți unele lucruri nu ai nevoie de cuvinte. Ele sunt ori prea mari, ori prea mici pentru suflete, iar sufletele se umplu cu oameni, nu cu cuvinte. Oricâte cuvinte ai avea, nu poți convinge pe cineva să simtă, oricâte cuvinte ai avea nu poți convinge pe cineva să uite.

Noapte bună.

la chambre blanche


La capătul primăverii, ca la un capăt de coridor în care după-amiezile se odihneau leneș, era o cameră albă. Pe pereți nu erau tablouri, erau fluturi cu aripi gri și stelele de pe tavan adormeau mereu înaintea noastră.… camera era plină cu liniște. În peretele din fața patului am construit o fereastră, tot albă și ea, iar din spatele ei ne pândea dimineața o pădure verde. Când liniștea din cameră voia să rămână singură ne plimbam ore întregi prin pădure, fără să căutăm nimic, pentru că avem deja în camera albă tot ce ne doream. 

Câteodată nu te găseam acolo, dar mă mutam în partea stângă, unde stăteai tu de obicei și te așteptam cuminte , pentru că te întorceai de fiecare dată. Primăvara îmi ține mereu de urât când ești plecat, chiar dacă acum e octombrie. 

Pereții sunt impregnați de zâmbete și cântece, pete de vin roșu și dulceață de cireșe amare. Liniștea nu se termină niciodată, pentru că ea intră pe fereastră și ni se furișează sub pernă.

În camera albă nu sunt fotolii sau mese, nici lămpi, nici furculițe, pentru că nu am mai avut loc după ce am adus aici toată fericirea. Zilele în care suntem aici sunt prea scurte, iar zilele departe par ca nu se termină. 

Înainte să ni se închidă ochii ne spunem mereu aceleași povești ca să fim siguri că nu le uităm, dar sunt poveștile noastre preferate, de care nu ne plictisim niciodată.

Nu avem pahare pentru vin și uneori diminețile sunt reci pentru că uităm fereastra dinspre pădurea cea verde deschisă peste noapte, dar camera cea albă plină cu liniști de la capăt de primăvară ramâne perfectă și nu m-aș întoarce nicăieri în altă parte zâmbind.

àproposdutemps


100dbf4ea801077dd8b0ee8fc6e20948Și dacă ne-am închide între pereți fără ferestre cum mi-ai putea arăta noaptea dintre azi și mâine? Cum ar veni toamna fără să-mi arăți frunze galbene? Cum ar mai trece timpul dacă ne-am uita ceasurile acasă? Cum am îmbătrâni dacă n-am avea lumină să ni se vadă chipurile cum obosesc?

Ți-aș spune că pentru fiecare om o oră înseamnă altceva, că numai pentru clepsidre timpul trece la fel, că eu măsor timpul în așteptări, iar pentru mine încremenirea asta n-a durat deloc.

Spunem că timpul trece peste noi, de parcă oamenii ar fi statui, dar cred că noi alergăm deasupra lui, noi îl lăsăm în urmă și noi îl fugărim.

N-are rost să ținem timpul pe loc, trebuie noi să știm când nu mai e nevoie să ne grăbim, pentru că într-o noapte poți visa o viață întreagă, pentru că în câteva secunde poți să-ți amintești fericiri întregi. 

…și probabil secretul este să nu mai privești acele cum amețesc pe cadrane și-atunci n-ar putea să mai numere toată distanța care ne-a mai rămas. Dar eu nu știu cum să sting lumina.

 

când


caffe53fbebb28e0620380a75d82b631Când taci. Când tac și eu. Când parcă am uitat  cuvintele, când am uitat cum să vrem să le mai începem. Când eu spun fără cuvinte și tu răspunzi printre ele. Când îmi răspunzi la ce nu știu să te întreb, când știi fără să-ți spun. Când mi se face teamă de fericirea mea, când dimineața răsare în copacul din fața ferestrei dar nu ne pasă de ea… și tot nu am dormit si tot nu avem nevoie de alt început.

Și-n toată povestea asta în care oamenii se grăbesc să termine propoziții, caiete și anotimpuri, în care așteaptă noaptea și-apoi dimineața, iarna și-apoi vara, ea nu vrea să se termine, să se grăbească. Și-n toată povestea asta în care oamenii se culcă devreme ea o să-ți păteze nopțile de vară cu un pahar de vin vărsat intenționat.

Când deschid ochii numai ca să mă conving că ai rămas, când mă mir eu că încă sunt aici. Când liniștile noastre dorm lângă noi în pat și n-avem nevoie să le umplem de cuvinte. Când ne ținem de promisiunile pe care nu ni le-am făcut și uit finalul ca să nu trebuiască să ți-l povestesc niciodată.

În povestea asta timpul ninge cu ziduri ca să nu îi clintească cineva de acolo, să nu devină atenți la detalii. Nimeni nu e puternic și nimeni nu e slab. Și poate unul crede și altul speră și poate unul știe și altul uită dar e loc destul pentru amândoi cu vise și frici și îndoieli și genunchi zdreliți și bătălii câștigate și zmei fioroși.

Când inimile nu bat degeaba și nimeni nu mai ține minte cum se minte. Când nimic nu trebuie și ne cresc aripi fără să ne alerge pretenții. Când dorința fuge mai agil decât frica și nu există timp și nici devreme și nici târziu. Când acum e suficient și nu e nevoie de sens pentru că nu mai este în altă parte. Când nu mai e ceva de cerut și amorțeala murmură că ne-am ridicat ca să cădem și să strivim tot ce nu eram noi.

Și-n toată povestea pe care e posibil să nu o înțeleagă și să fie altfel pentru fiecare nu o interesa decât să fie o poveste șchioapă, căreia să îi cunoască numai începutul.

am alergat


eb3a1e241cf0985e9a2733071b781c2dam alergat…

nu de ceva sau de cineva, nu spre ceva sau spre cineva. Pentru că nu învățasem să simt că am ajuns și pentru că știam că de fiecare dată exista în altă parte”.    Pentru că nu învățasem să rămân, pentru că nu a strigat nimeni destul de tare să mă întorc. Pentru că-mi era frică să nu-mi placă prea tare cum se vede soarele după-amiaza din vreun colț de stradă, pentru că eu nu știu să fiu mereu alta și-mi era teamă că oamenii s-ar plictisi  dacă n-aș ști cum să spun bună dimineața altfel de fiecare dată.

am alergat…

nu pentru că nu-mi doream mai mult decât orice să trebuiască să mă opresc, nu pentru că am vrut mai mult, ci pentru că am vrut exact cât am nevoie. Pentru că știam că e mai bine să creadă că fugi din cauză că ești rece, decât să rămâi să îngheți lângă oameni reci. Fugeam de frică să nu se întâmple sau pentru că nu s-a întâmplat. Fugeam de ce nu erau, de ce ar fi putut alții să-mi fie. Pentru că acum nu însemna nimic când în altă parte existau oricând, oricum, orice.

am alergat…

de jumătăți, de suficient, de teamă să nu aparțin unui acasă în care într-o zi să-mi spună că nu mai am loc.  Ca să nu ajung cumva să am adresa nepotrivită, pe-o stradă mare, cu flori plantate ordonat pe margine și indicatoare de care se-mpiedica visele când încearcă să zboare. Am alergat, deși știam că nu contează de unde privești apusul, ci de lângă cine. Pentru că știam că poți mult mai ușor să te rătăcești stând pe loc, dar în locul nepotrivit. Pentru că-mi era frică de colivii, dar am învățat că lumea e o cușcă într-atât de mare încât poți alerga o viață și tot nu ajungi în capătul celălalt.

am alergat…

de rău, pentru că știam că e și binele pe undeva. De urât, crezând că frumosul se ascunde în altă parte decât la doi pași în fața mea. De substantive, pentru că oamenii iubesc în verbe. De totdeauna rostit prea repede, dar am dat numai peste niciodată. De oamenii care râdeau când mie imi venea să plâng. De teamă să nu se termine drumul voiam să verific mereu că mai este ceva  și mai departe. Am alergat în spirale, cum e sufletul, nu în linii drepte cum sunt săgețile cu care mintea încerca să-mi pună piedică.

am alergat…

pentru că destinațiile sunt pentru idealiști și de fiecare dată când am bătut la ușă nicăieri nu era acasă. Pentru că mai bine ești obosit decât resemnat, mai bine trăiești cu teama că nu te mai așteaptă nimeni la capăt, decât cu spaima că nu se va opri nimeni din alergat în capătul pe care ți l-ai ales tu. Nu pentru că nu voiam să împart, dar de teamă că nimeni nu va vrea să împartă cu mine. Pentru că , deși știam că nu am să țin pasul, voiam să nu mă lase nimeni în spate. Pentru că, deși timpul mi-o lua mereu înainte, credeam că dacă fug n-am să devin niciodată trecut.

am alergat…

pentru că nu-mi plac amintirile și locul amintirilor va fi mereu în spate. Pentru că n-am simțit că mi se potrivește vreun viitor. Pentru că nu știam că străinii de mâine ce nu mi-au greșit încă nu-s oameni mai buni decât cunoscuții de astăzi care au eșuat. Pentru că voiam să mă cunoască pe mine,  nu să recunoască în mine pe altcineva, o himeră de-a lor, crezând că sunt vreo oglindă.

am alergat…

pentru că n-am găsit un același pentru care să pot rămâne să fiu aceeași. Pentru că toată lumea mi-a dat drumul. Pentru că nu am luat pe nimeni de mână ca să trebuiască să rămân. Pentru că mereu undeva e primăvară.

am alergat…

până într-o zi când… m-am oprit.

der Hass.


f34b55a139f54565b35b6c3dddddc85b

Te urăsc pentru toate contururile tale care nu seamănă cu ale lui. Te urăsc pentru toate contururile tale care seamănă cu ale lui.

De aia eu cred că oamenii iubesc o singură dată. După ce iubim o dată începem să urâm pe toată lumea care încearcă să ne fie și nu știe cum, îi urâm pe cei cărora vrem să le fim, pentru că nu vrem să ne mai împărțim cu nimeni.

Te urăsc pentru că nu știi să-mi dai fără să-ți cer, pentru că nu știu cine ești, nu știu cine vreau să fii, nu știu să te caut. Te urăsc pentru tot ce n-am să aflu despre tine, pentru tot ce voi găsi în tine și nu se va potrivi cu ce-am găsit în mine până acum. Te urăsc pentru tot ce-am să-ți greșesc, pentru tot ce n-am să pot să-ți dau, pentru o dimineață în care n-ai să știi să mă lași să plec, pentru când n-ai să știi că trebuie să mă convingi să rămân.

Te voi urî pentru că vom încerca să ne arătăm unul celuilalt că suntem diferiți de cei a căror căldură încă ne doarme pe pernă și după o vreme ne vom arăta că suntem exact la fel.

Te urăsc pentru că nu vei ști că în unele zile vei deveni transparent și vei lăsa poveștile de care eu mă ascundeam(după ce mă voi fi chinuit să te așez între mine și ele) să mă găsească. Te urăsc pentru că de multe ori nu va fi vina ta, te voi urî mai tare dacă-ți vei cere iertare pentru greșeli care nu-ți vor aparține. Te voi urî pentru că nu vei ști să te amesteci în obișnuința mea, pentru că nu pot iubi altceva și la fel nu există. Te voi urî pentru că vei vrea să-ți explici neînțelesul din mine, pentru prima dată când vei încerca să mă iei de mână și eu n-am să știu cum să fug mai repede, te voi urî pentru că în clipa aia am să rămân deși nu am să vreau ceva mai mult decât să plec.

Te voi urăsc pentru tot ce vei face mai bine decât a făcut-o altcineva. Te voi urî pentru că-mi vei spune că merg prea repede pe stradă, pentru că vei asculta muzica prea încet, pentru fiecare de ce, pentru fiecare trebuie iar la primul totdeauna,  te voi urî pentru că n-ai să înțelegi de ce plec. Te voi urî mai mult cu fiecare substantiv, cu fiecare altă parte în care nu mă voi afla atunci când voi fi cu tine. Te urăsc pentru că vei încerca să dai răspunsuri la întrebări care te roagă să taci.

Te voi urî cât pentru toți cei care i-aș fi putut urî în locul tău. Te voi urî cum n-ar putea sa o mai facă alta,

te voi urî atât de bine…încât tu ai să-ncepi într-o joi la 5 să mă iubești.

 

31


Tarmul s-a hotarat intr-o zi sa nu mai primeasca marea. Trist era ca vantul nu stia sa o arunce decat spre el, ironia era ca tarnul nu se putea intoarce cu spatele si ramasese privind tot spre ea.

In noaptea asta, sper sa puteti imbratisa cu totii persoana cea mai draga voua, iar cand inchideti ochii, sa fiti cu totii cu capul pe umarul cui trebuie… iar daca veti fi singuri, inseamna ca v-ati ales un… tarm nepotrivit. Si daca veti spune zeci de urari la noapte si nu veti avea cui sa o spuneti pe aceea care conteaza cu adevarat, inseamna ca v-ati intors cu spatele la mare.Sa nu va culcati prea tarziu, maine dimineata plecati catre un oriunde cu flux si reflux.97386d138381668f4c9ecf9d58f4b493.jpg

24


Si daca unii au ales sa creada mai mult in „niciodata”, decat in „totdeauna”, eu aleg sa cred ca inca mai sunt minuni de Craciun. Si daca nu e zapada pe care sa desenam infinituri, poate vine cineva si ni le deseneaza direct pe inimi. 

Multa liniste, iar Craciunul sa fie asa cum vrea el.

A fost odata



Degeaba mai avem timp daca am ramas fara povesti. Asta nu ni se intampla niciodata in copilarie. As fi ascultat-o pe bunica inca o poveste si inca o poveste, insa vocea devenea la un moment dat somnoroasa si ochii se impaienjeneau. Ma-ntreb de unde mai avea bunica atatea povesti si eu simt ca parca nu mi-a ramas niciuna. Mai avem putin timp, voi nu stiti asta inca. Iar cei care stim, oricum nu avem ce face cu el. Ne putem preface, deci, ca mai avem o nemurire in buzunar si privim mereu in spate sa nu fi uitat ceva, cand trotuarul fura mut secundele de pe talpile noastre.Intre timp bunica n-a mai avut rabdare sa mai spuna povesti si anii i-au asprit glasul si veioza ei rosie s-a stricat. N-a contat prea mult atunci, pentru ca ai aparut tu. Am inceput sa ne spunem povesti unul altuia . La inceput ne spuneam povesti din trecut, alteori povesteam doar cum a zburat cerul pe deasupra noastra toata ziua si era destul. Cand nu mai aveam cuvinte, buzele stiau sa explice singure. Pana intr-o zi.

In ziua aia ne-am dat seama ca verbele nu mai erau umbra a ceva ce traise candva si despre care voiam sa stie si celalalt, erau numai pretextul sa ne-auzim vocile . Povestea nu mai era destul.

Si cand vocile au ramas fara povesti in care sa se imbrace ne-am multumit sa ne privim unul pe celalalt in ochi … dar cand adormeam, ochii ni se inchideau si in fiecare noapte, in somn, am inceput sa ne uitam unul pe celalalt. Nu stiu daca visele mele se vorbeau in cuvinte sau daca imi perindau prin nopti numai imagini, dar imi era din ce in ce mai greu sa mi te amintesc dimineata si uneori imi parea pentru cateva clipe ca ii cunosc mai bine pe aceia din vis decat pe tine. Ne intorceam acasa din ce in ce mai obositi si scuturam buzunarele in cautarea unor povesti dar nu cadeau decat firmituri din mizeria strazilor si adormeam repede fara macar sa ne privim.

Am vrut sa ne salvez, asa ca am inceput sa ies pe strazi in cautarea unor povesti, cand ar fi trebuit sa ma iei de mana sa mergem sa ne construim singuri una. Vanam prin colturile bulevardelor vreo intamplare pe care sa ti-o astern seara la picioarele patului dar adormeai mereu inainte sa imi gasesc cuvintele, pe care mi se parea din ce in ce mai greu sa le aleg. Povestea nu parea niciodata destul de buna, deznodamantul nu se potrivea cu coltul pernei tale.

Patul n-a mai fost locul cu povesti, asa ca ne-am gasit alt public, alti povestitori. Veneam mereu nefericiti, caci vocile acelea nu erau niciodata ale noastre, dar fata in fata ne amuteam unul pe celalalt. Cand n-a mai fost nicio poveste de spus si nici nu mai aveam rabdare sa cautam, am plecat de tot. N-am mai gasit acelasi voci si parca tot obositi adormim de fiecare data.

Am strans intre timp multe povesti, dar inca tac in fiecare seara. Ti le-am pastrat tie pe toate, le-am scris, sa nu le uit si le-am legat in unda violet. Le-am ascuns in capatul noptierei si am inceput sa te astept. Am inteles apoi ca nu te mai intorci. Acum ma multumesc cu visele si cu niste realitati mult mai absurde decat ele, iar inainte de culcare… tac.

Nu stiu a cui e vina ca noi nu mai avem un “a fost odata”. Probabil ne-am concentrat amandoi numai la a doua parte… “ca niciodata”.


Ne iertam cu adevarat in momentul in care ne uitam. Te-am iertat. Te-as fi urat de o mie de ori decat sa te uit. 

A iubi inseamna a ierta… Dar nu pe aceeasi persoana.