ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Ianuarie, 2009

poate cea mai frumoasa.



Probabil a fost una din cele mai frumoase zile petrecute impreuna.
Probabil a fost ziua ale carei consecinte le vom suporta multa vreme. Asta e ziua in care ne-am permis sa facem varza cu regulile. Azi e ziua in care nu ne-a pasat de altii. Azi e o zi pentru noi.
O zi in care prietenia a fost pe primul loc… si au venit alergand si dorintele narcisite de poze.
A fost o zi planuita iar si iar, si cand a venit in sfarsit, toate s-au dat peste cap. Toate au iesit altfel si de aia a fost o zi atat de buna. A fost ploaie, si totusi am facut ce ne-am dorit. A fost frig si totusi nu am avut timp sa il simtim. Am lasat balta ceea ce ar fi trebuit si cand terminam o tampenie incepeam alta cantand fals, de fericire pe strada „ooops, i did it again”.
Si totul a inceput in clasa intai cand ne-am vazut prima oara. Eram altfel… acum ca ma gandesc eram niste fetite mici. Pe ea nu mi-o amintesc prea bine decat din descrierile mamei din amintirea unor poze. Si eu eu eram mica si intepata [asa cum sunt si in prezent]…. avem o istorie de 7 ani.
Si totusi doua fetite mici, un aparat foto, o placa si niste pepsi au reusit sa faca destul de multe. In ziua asta in care stomacul ni s-a facut ghem de atatea ori, am utilizat toaleta de la gatsby cam frecvent, am agasat vreo doi chelneri, ne-am imprietenit cu un taximetrsit care semana groaznic de mult cu dentistul meu. Doua fetite mici au mers prin frigul asta 5 km cu hotararea sa faca totul cum era stabilit.
Credeti ca nu au facut? Nu exact cum au planuit pentru ca erau stresate de un maimutoi dar le-au iesit niste poze pe calea ferata… pentru 4 ore am fost impreuna si nu ne-a pasat decat de noi. Doar de cele doua fetite care il pot intrece pe balzac. Doar noi.
Pentru ca numai noi am fi putut. Pentru ca numai noi am fi reusit sa ne pastram calmul si sa nu ne pierdem mintile sub presiunea atator intamplari. Degeaba am fi incercat ieri, degeaba am fi planuit mai mult. Degeaba…a fost azi. Am fost noi. Pentru ca ai uitat sa mentionezi ca astazi am fost spontane si pentru ca pur si simplu nu am stiut ce sa facem… am facut-o fara sa gandim. Am oprit lucrurile care nu ne-au placut… Am fost fericite in pielea noastra.
La inceput eram stresata ca o sa mi se strice parul. Dar parul nu mai avea treaba cu mine. A devenit apoi o cursa ca sa incercam sa nu ne bagam, prea tare in belele. Nu ca am fi avut succes la asta. Nici macar nu ne pricepem.
Am fost niste stele care au dansat pe cer desi nu s-au vazut. Am fost cu adevarat fericite si in unele momente chiar spontane. Te iubesc^^
Si eu te iubesc, ana.

Dragostea…


a_boy___and_a_girl__by_frixinHmmm…e o ciocolata. o ciocolata ambalata in hartie rosie. Noi…doi copii uimiti de luciul hartiei colorate. Acum ai un zambet pe jumatate trist. In ochi ne sclipeste pofta copilareasca, acest capriciu neinsemnat. E o simpla ciocolata…si ambalajul ei rosu.
Noi suntem doi copii. O fata si un baiat. Ne tinem de mana in inocenta copilariei noastre vesele, in calduta dupa-amiaza a eternitatii de o vara. Ne asezam pe iarba imeda. Mie nu imi pasa ca de sub rochita alba cu buline mari si rosii imi ies genunchii ce zambesc razelor de soare. Cozile groase si blande sralucesc in lumina focului de vara. Obrajii rozalii si buzele de un rosu aprins imi impodobesc chipul curat. Un zambet candid imi rasare in umbra ciresului. Radeam de tine. Un pusti mic cu ochii atat de verzi… Ai parul brun inchis, chipul atat de alb si buzele atat de blonde. In naivitatea noastra ne iubim, suntem singuri si totusi ne soptim in urechi vorbe ce fac sa rasune rasete nepatate de grijile lumesti.
Papadia din coltul gradinii ne priveste zambind. Oare ea ce crede? E frumoasa rochia mea? Tu! Tu la ce te uiti? Ciocolata?
Atat de simpla si neinsemnata dorinta, atat de fada si mignona complicitate de copii. Dar ne-o dorim. Am putea sa o cerem, sa plangem, sa o dorim pur si simplu. Dar de ce sa pierdem farmecul? Nici nu ne-ar fi trecut prin minte ca ar putea fi altfel. Preferam sa stam, sa o vrem contamplandu-i fermecatorul ambalaj rosu.
Este asa de ispititoare stand acolo pe masuta terasei casei in care am copilarit. Nu ne-ar fi oprit nimic sa o luam dar o nefireasca pala de vinovatie ne ameninta dorinta. Prca ar fi ceva interzis, o poveste pe care nu avem voie sa o citim.
Si inca ne tinam de maini si privim livada plina de pomi inroditi, de ciripit vesel, de galben de papadie, de verde si de soare… E o iubire a doi copii, fara tradare, invidie sau gelozie. Iubirea noastra pura, neintinata de griji si neatinsa de ura lumii, o pura dragoste.
Si rup tacerea: “Matei, vrei sa o aduc? Mama nu o sa se supere”…”Las-o, Anna, nu mi-e foame.” Nu te-ai trada..ce naivitate delicata. O puerila razbunare pentru bunatate. “O vrei tu? Daca o vrei ti-o aduc, Anna”…”Nu e nevoie, multumesc.”
Niciunul din noi nu recunoaste cat isi doreste, nu ciocolata in sine, cat bucuria de a o manca impreuna cu celalalt. Era ceva dorit impreuna, dorinta savurata…visul nostru.
Peste o vreme, cand zarea a inceput sa estompeze razele soarelui, cand sulitele au strapuns orizontul, iar peste o clipa astrul disparuse lasand in urma doar o dara rosiatica in amintirea focului nestavilit…odata cu el pleaca si visul nostru, uitam de ciocolata, de hartia rosie, de ispita noastra nevinovata si ne intoarcem la jocurile noastre, la iubirea noastra inocenta, la copilaria vesela a eternitarii noastre…

pluie. pluie. pluie


pause. d’analyser un peu

Azi am mers o ora prin ploaie. era dimineata si trotuarele erau batatorite de acelea stereotipuri. Aceiasi oameni paseau mut prin ploaie. Nimeni nu parea sa vada ce se intampla in jur. Nimeni nu privea in stanga sau dreapta. Mergeau grabiti, ca niste roboti, respirand sacadat in ritmurile in care picaturile se spargeau de asfaltul rece.
La fel cum toate intrebarile fara raspuns incep sa se piarda dupa o vreme, stropii de apa se prabusesc inghetat insufland melancolie.
Fortata sa trec printre toate astea. Pentru prima oara mergand singura pe aici, constientizez ca e un haos. E rece si ma simt atat de singura. E noua dimineata si cerul e totusi atat de gri, iar masinile trec cu viteza, taind hazardul mut.
Nimic nu pare ca ar avea puterea sa trezeasca la viata atmosfera. Totul e estompat in rutina asta frustranta. Ma opresc si privesc in jur. Atatea suflete animeaza locul si totusi parca aerul e mort. Robotii trec pe langa toate astea fara pareri, fara nemultumiri, fiecare pastrandu-si problemele sale, parca de frica sa nu ii fie furate. Doar haine gri, doar chipuri palide, privire intunecate si inexpresivitatea ce pluteste absent printre palele de vant ce se prabusesc in propriul ochi.
PAUZA!
As vrea sa pot face ceva. As vrea sa strig dar stiu ca de frica iesirii din normalitate nimeni nu si-ar intoarce privirea spre mine. As vrea sa bat pe cineva pe umar dar stiu ca as da de un corp rigid ce imi va inspira acelasi fior alb si rece.
As vrea sa dispara toata umezeala asta ce pare ca s-a imbibat in buzele oamenilor, ce refuza sa se mai deschida.
As vrea un cer albastru. As vrea o ploaie luminoasa. As vrea un curcubeu. As vrea un cantec. As vrea ca voi sa traiti de n-ati fi murit de mult.

aroma de mar.


eve_by_irinushEra rosu si stralucea divin in acea lumina rosiatica,
In acele contopiri ale firelor sangerii de dimineata.
Era parca o cheie spre un loc interzis.
Chiar era.
Victimizat parca de acel carmin opac, imbia ispititor spre pacat.
Era constient de frumusetea sa, de mireasma difuzata intr-un parfum roziu de primavara.
Stralucind pe-o creanaga in Eden,
Contemplat in diafana lumina, insa incojurat de o pala candida de prohibitie.
Intr-o naivitate puerila, intr-un pur joc, cu o privire copilareasca,
Intr-un sunet cald de ras de copil, PIVESTI fructul. O soapta isi zice ca la o singura muscatura, pedeapsa ti-e infernul.
Curiozitatea te-ar putea costa paradisul,
Iar tu…
Copila simpla, nu stii ce-i ala rau, nu stii ce cruda-i lumea,
Ce greu e drumul…

Intinzi mana si musti.
Pentru o fractiune de secunda simti ceva…
Esti la limita dintre fericire di durere,
Venele iti ingheata,
Un fulger taie zarea-n doua!
Tu, ca o lacrima, cazi usor…

Ce repede, ce negru, ce vag e totul…
Ce naiva esti, Eva …
Si ce-ar fi fost daca nu ai fi muscat din rodul interzis,
Poate stiu doar mingile de foc, astazi merele ce ne imbie sa le gustam primavara.