ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Octombrie, 2009

cine are o funda neagra?


Ribbon_by_fae_photography

Serios! Are cineva o funda neagra?Va rog;;)

Scriu azi pentru ca am sa vreau sa inteleg mai tarziu.

Cu funde negre in par am invatat pana la urma cum trebuie sa ma indragostesc in fiecare primavara. Cum primaverile mele tin vreo 6 luni. Si apoi e toamna sau iarna dupa zodiile ghioceilor mei.

Mi-a luat mult , ce-i drept sa imi dau seama ca a venit iarna… Si totusi mai e putin pana am sa incep sa debitez despre cum e aproape primavara, despre cum ne-ndragostim.

Raman totusi a ta. Nu mai am ghiocei. Am toporasi. Ii voi lega cu o funda neagra. Daca primesc una. Am sa continui sa scriu draga tu-uri de fiecare data unui altul…

Am sa beau vinerile ceai de cirese si am sa fac baloane cu guma roz care isi pierde repede gustul. Am sa dau mancare la porumbeii pe care imi va fi mila mai tarziu sa ii sperii. Am sa va povestesc in multe randuri cum n-am facut nimic.

Am mule lucruri azi. Am o papusa cu parul blond din plastilina, o broasca verde capsator, un borcan cu nisip si niste ate oranj incalcite si o felicitare galbena.

Stiti ca ma iubiti.

(Va rog mult. Are cineva o funda neagra?:) )

sandwich mov.


Nu vroia nimic. Isi amintea de ultimul bilet:    „Am inchis lumina. Am pus o oala in usa.Ne-amDSC_0190 pus fulare pe ochi si am inceput sa ne cautam unul pe celalalt. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma anunti. Cand n-ai sa ma gasesti sa ma vezi . Cand ti se face dor, respira-ma…”

Era bizara. Cum el nu a inteles asa nu veti intelege ce voi scrie aici.

Cand a spus ceva… a spus despre manusile mele roz, despre inelul cu piatra grena si despre clama mov din parul meu. Stie ca mainile imi sunt mereu calde, stie ca ii zambesc fara sa vreau. Isi amintea de telefonul pe care i l-am dat la 12 noaptea. Surpinzator, ca nu a raspuns el. Surpinzator ca era in spatele meu la un moment dat si mi-a promis ca ma prinde. I-am multumit si am zambit.

A spus despre esarfele mele, mereu albastre, mirosul lor de portocale siciliene. Capace bleu sub banca mea, zambete grabite si … mai nimic. Nu ma vedea prea complexa, asa cum de altfel nici nu sunt.

Din ziua aia imi amintesc ca mi-am uitat gandurile si o ciocolata cu caramel pe o banca verde. Cine a gasit-o nu stia despre persoana care m-a invatat sa imi placa ciocolata aceea. Nu stia nici ce sa faca cu gandurile mele. Nu stia cine a vrut sa isi ia bilet cu un sandwich sa vina a ma salveze. Nu stia ca acelui conductor nu ii placea puiul. Nu stia nimic.

Stiind cat mai putine si pretinzand prea multe ne amestecam in prea multe parfumuri, si prea putine considerente.

Nu ati inteles nimic. Nici el ,nici voi.

quelque part entre l’enfer et le paradis…


Poti sa te multumesti sa bati la niste usi care nu iti vor fi deschise. Ramai aici. Ramanem prinsiChipiL_neverseen intre culuarele cu podele  fierbiti. Atunci cand fugi vei vrea sa plangi. Daca ramai pe loc senzatia nu iti dispare. Si te topesti incet si speri ca te evapori spre cer, dar totul se intoarce ca o clepsidra la mijlocul caruia ai fost cndamnat sa plutesti, sugrumat de dogoare neagra si lumina…

Refuzi sa crezi ca esti prins in capcana propriului joc, ca ai uitat sa privesti esenta, sa iti amintesti de iubire. Acum privesti doar o proiectie a dragostei, a tot ceea ce aveai printr-o pelicula de sticla misterioasa ce nu te lasa sa o atingi. Te indruma doar sa speri la o a doua sansa sa crezi ca e un drum inapoi sau un drum inainte. Te inebuneste ideea de mijloc, de stramsoare.

Iti eliberezi mainile, nu ca sa pleci de acolo. Deja esti prins. Te indeamna da vise, la mere otravite, la pieptene vrajite si la sticlute verzi cu otrava. Ridici ochii din pamant. Aici nu-i o poveste, nici Fat-Frumos, si nici vreun zmeu. Zmeul este timpul iar in panglici rosii is albastre e scris despre iad si infern. Noi ce am fost odata sus ne-am multumit sa coboram, si cum n-am avut puterea de a termina un drum ne-am multumit cu o stramsoare, care ne seaca de liniste care mi-a prins mainile si durerea, zambetele si razele de soare in lentile ce cad de sus spargandu-se in soapte agonizate si urlete pe care nu le auzi decat tu. Si te descurajeaza.. .

Sunt propriile tale cuvinte ce iti alearga nebune in minte ca niste fulgere. Vrei sa pleci, sa renunti la jocul asta tampit, dar e prea tarziu. Acum trebuie sa te multumesti sa traiesti asa, singur si pocait, gandindu-te la fericirea de odata, la lumina ce o vedeai de fiecare data cand deschideai ochii. Aici, aici nici nu poti dormi… timpul se joaca cu tine, te lasa sa suferi si nici macar nu ii pasa ca te sleieste de orice urma de putere. Te lasa sa mori si parca atunci acele lentile iti contempleaza mai mult si mai mult, inviindu-ti in memorie tot ce ti-ai fi dorit candva sa uiti. Simti ca mori… ca te duci departe dar nu stii inca directia.

Si nu te lasa. Nu te lasa sa pleci pentru ca ar insemna sa scapi de aici. Nu te lasa sa speri pentru ca razele nu patrund aici jos. Te lasa insa sa mai cazi putin, sa mai mori un pic. Intr-o sfera murdara de funigini insangerate, intr-un colb de praf si durere. Aiurea … Tu vrei sa mori. Si nici nu iti amintesti culoarea vreunei flori din paradis, si nici nu-ti amintesti cum te mai doare iadul.

Ai vrea sa te omori dar nici asta nu poti. Ai vrea sa iti amintesti dar totul ti se pare un vis, nu mai stii nimic, desi toate acele lucruri le iubeai. Poate si sa stii ca ai vreo sansa sa iti regasesti echilibrul, dar ti se pare imposibil. Ti-e frica si sa gandesti, te doare, te doare si sufletul deja.

Fiecare secunda te doare. Te scufunzi din ce in ce mai adanda. Secundele se bucleaza pe un chip trist. Ai o singura ceritudine : moartea. Durerea e relativa…secundele cad odata cu tine.  Ti se lasa totusi o certitudine…

(in galben este o umbrela rosie.)

(poza este a lui chipil)

ne saurons pas de l’autre d’ici demain.


Ne-au dat un rasarit ca sa ne culegem gandurile de pe jos. Impasibili, cu fetele noatre de oamenima doare la scoica. 049 reci ne-am parasit refugiul cu trista lui incandescenta. Am iesit din sticla mea , cu paloarea ei rosiatica, iar cand am impins dopul ma asteptam sa respir alt aer, sa simt altfel soarele, iar culoarea glasului meu sa nu se mai rasfranga in sticla sangerie…Dezamaginta , sau poate usurata ma asez apoi pe marginea sticlei si ma uit la tine.

Privind la sticla ta brun roscata am vrut sa imi amintesc cum am ajuns amandoi aici, cu sticlele noastre pe nisip. Si din ce mi-amintesc de ieri, doar parul tau si-a pastrat culoarea. Azi esti palid iar in jurul tau nu mai sunt raze galbui de soare.

Ca stau pe marginea sticlei, ma linisteste. Daca mi se face frica as putea intra la loc. Si tu deja nu mai esti acolo sa imi tii de urat. Asa ca ma dau jos. Suntem tot noi, chiar daca eu nu mai locuiesc intr-un compot iar tu nu mai esti murdar mereu de sepia.

Ne asezam pe nisip si incepem sa radem. Radem de cat de mici suntem. Radem de marea ce dezbraca usor plaja. Ne gandim ca poate sticlele noatre au fost aruncate in mare si valurile le-au invaluit , purtandu-le pana la mal. Sau poate am fost doar doua sticle de vin la masa unde am stat de atatea ori sa radem, indiferent daca eram tristi sau veseli.

Pentru prima oara in ultimele luni imi vei auzi vocea. Pentru ca iti voi spune adio. Ma vei intreba de ce. Si-ti voi raspunde ca de maine noi nu ne vom mai sti…

Nous aussi.


Se intampla. Cam de fiecare data cand inchid ochii. De fiecare data cand e primavara. Cam de fiecare data cand gasesc cafeaua facuta .ChipiL_Mysilence De fiecare data cand dormi. De fiecare data cand am insomnii.

Se intampla sa am nevoie … e ca si atunci cand stii ca orice ai face nimic nu va mai fi la fel … Indiferent de starile ambigue de anxietate ce te cuprind , indiferent de tine ..

Si incepe numaratoarea. De dinainte sa ne cunoastem, avem un timp destul de bine delimitat. Ciclicitatea asta e aparte. Are totusi un inceput , un sfarsit. Intre cele doua plutesti la pragul dintre fericire si durere. Treci pragul si cercul se intrerupe. Cineva nu mai urmareste conurul. Linia curba se deschide. Agonie? Nu. Nimic.

Poate ca nu a fost asa dintotdeauna . Trebuie sa fi existat macar un moment in care totul era bine , in care parerea lor nu mai conta . In care ai incetat macar pentru cateva clipe sa fii un suflet la pret redus . Si nici macar nu stii cine esti cu adevarat . Oscilezi intre tine si ei .

Nu o sa reusesti azi. Si nici maine. Va fi o dimineata racoroasa in care vei avea nevoie de cateva versuri si ai sa zambesti. Si nu pot sa iti zic mai multe pentru ca eu dimineata nu rad. Eu dimineata imi beau cafeaua si ma plimb cu degetul , pe marginea canii mele rosii . Si nu sunt nici fericita nici trista.

Dar e bine . E bine cu tot cu amaraciunea ce se revarsa din noi pe zi ce trece . E bine cu tot cu zambetele false … Si din nou acea senzatie de deja vu ce te cuprinde . Cu siguranta nu e prima data cand realizezi ca ti-ai uitat principiile si demnitatea undeva departe .

Probabil nu e prima oara. Nu e prima oara cand iti promiti sa nu se mai repete. Nici prima oara cand cedezi. Prima oara nu e un inceput. Cercurile nu au incepututi. Noi insa avem .. Pentru ca noi nu suntem intregi. Noi suntem niste contururi. Goale pe dinauntru. Forme. Iar ma contrazic,..

Incet , incet genericul final se contureaza . Aceleasi replici infame , aceleasi greseli copilaresti repetate la nesfarsit si aceeasi nesiguranta . E a nu stiu cata oara cand uiti ce ai de zis si te pierzi . In ochii lor esti doar un paradox . Inutil .

Pentru ca prea putini stiu cand nu zambesti. Pentru ca nu conteaza atata vreme cat trupul iti este acolo. Si nu conteaza ca tu nu esti, ca ochii te-au trimis departe, prin geamul la care te uiti 6 ore pe zi. Pe care nu ti-l amintesti. Si nu stii mare lucru. Stii ca nu mai este inchetata cu ciocolata si menta la tine in oras si nu prea mai e nimic pe la tine prin suflet.

Continui sa tanjesti . E mult prea gol in sufletul tau si doare . Iti lipseste ceva , acel ceva ce obisnuia sa te incalzeasca in zilele reci ale unui noiembrie tarziu . Acel ceva ce iti dadea siguranta zilei de maine . Dar poate ca e mai bine acum …

Mai e nevoie de o primavara ca sa completeze ce a ramas. Sa umple un gol . Macar pe jumatate, caci de la o vreme te obisnuiesti si asa. Se intampla cu fiecare din voi, cam de fiecare data cand se face primavara…

(poza lui chipil)

(domnisoara in albastru este adâda)

Continui sa tanjesti . E mult prea gol in sufletul tau si doare . Iti lipseste ceva , acel ceva ce obisnuia sa te incalzeasca in zilele reci ale unui noiembrie tarziu . Acel ceva ce iti dadea siguranta zilei de maine . Dar poate ca e mai bine acum …
Ada . is typing a message.

odette.


Am baut si azi un suc de portocale la Odette. In timp ce ma holbam la ochii ei rosii m-a chemat in bucatarie. In bucatarie la Odette e foarte putina lumina. Era frig si stateam cu haina pe mine. La inceput ma gandeam ce as putea sa ii zic. Apoi am uitat ca eram acolo. Ma concentram la ceata de pe marginea paharului si la ale mele…

La Odette nu e niciodata soare. Daca e trista nu ii place lumina . Daca e fericita iese afara. Odette are parul drept dar ii sta mai bine cu el ondulat.  Are unghiile lungi dar eu nu-s obisnuita cu ele asa. Odette nu e complexa, dar nu o poti intelege . Este o combinatie , este obscura, la fel ca si bucataria. E trista , la fel ca noi. Si varul de pe peretii ei cade, si ceaiul pe care il face e amar. Sucul de portocale e rece si eu am rosu in gat.