ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Iulie, 2010


Pe accro o gasiti saptamana asta pe plaja in Costinesti.

Va pup!

chipul din oglinda


De o parte şi de cealaltă a oglinzii, cel mai temut demon al meu şi cel mai iubit zeu se privesc. Privirile trec prin sticlă şi muşchii lor stau încordaţi, pregătiţi să se ferească de cioburile ce vor cădea mut din sticla şi argintul de la graniţa a două universuri, din care cândva, doi oameni s-au oprit să mă caute.

Este nefiresc să existe un epilog neprecedat de un prolog, însă geamul prafuit le decantează dureros şi unul din Dumnezeii inventaţi de noi soarbe o licoare vişinie cu tot ce a rămas. În jur este un haos de suflete de care ne-am dezbrăcat, exuvii de care ne-am plictisit, personalităţi ce nu ne reprezentau şi de care ne-am lepădat repede … Împreună un demon şi un zeu de aceeaşi statură ,complice, se declară nuli, nemaireprezentând mare lucru, dar nici nimic.

Oglinda însă nu se sparge între doi, dar aceiaşi ochi căprui, poate fi vorba de oricare oglindă. În faţă, priveşti la un “tine”, care a existat cu o fracţiune de secundă înaintea mometului în care reflexia s-a întors. Poţi să o priveşti în ochi pentru că nu te va întreba dacă eşti fericită sau nu şi nu va încerca să îţi ghicească pe chip temerile si nostalgiile.

Între noi, tu şi eu, eu cu mine, oglinzile sunt despre aşteptări, supraestimări şi hotărâri spre a te complace. Dacă m-aş obişnui cu tine te-aş omorî, n-am mai fi două, aş rămâne singură, nehotărâtă dacă tocmai mi-am ucis demonul la care ţineam atât de mult, demon de care mă desparte un perete pasiv la toată povestea, sticla de clepsidră pe care o voi sparge ca să îmi eliberez chipul şi visele ce au început să se rideze în ultimii 16 ani de soare şi hazard.

Sunt singură aici şi sunt aproape sigură că nu este nimeni în jurul tău.Singure …atât de împreună. Privesc în tine, replică a mea ancorată de pământ, de aici de sus din norii mei, tu, capriciul meu albastru la care îmi place să mă tot întorc, eşti personificarea dezechilibrului în care iubesc să plutesc. Între noi două, oglinda, ca funda unui zmeu, panglică ce mă ţine totuşi pe pământ arătându-mi toate lucrurile ce merită văzute, deşi nu cu o precizie perfectă, omiţând din parfumul de levănţică şi estompându-mi roziul şăgalnic al zâmbetului, dar totuşi destul de aproape de realitate. Aşa că în loc să deschid ochii, riscând să nu mă mai recunosc, prefer să imi reconstitui imaginea în minte.

Astfel, mă uit in oglindă destul de rar şi te mai văd atunci cand plouă. Fulgerele îmi vestesc victoria ta, a efemerului… iar tu, tu eşti proiectată strident prin toate bălţile de pe bulevardele mari ale oraşului, în oglinzile retrovizoare, în vitrinele magazinelor şi în picăturile sărate de lacrimă. Apoi apare soarele, şi ştim cu toţii că este periculos ca soarele să bată în oglinzi.

Privesc  în tine şi  mă gândesc că aş umple tavanul de apă şi aspiraţiile mele ar fi la tălpile tale. Mută-te pe podeaua iundată şi vei deveni o fotogramă, obţinută cu greu între valsurile pe care le dasez cu un el. Un el pe  care nu îl împart cu tine. Dacă am rămâne cu toţii prinşi în oglindă ne-am zgâria în primele clipe, apoi ne-am iubi sub praful care s-ar aşeza în prima duminică după –amiază.

Umbră prelinsă pe colţul obrazului, fior lichid pe tâmpla dreaptă, muşcătură şoptită pe buza de jos, gâdilat pe lobul urechii dinspre răsărit.Pe genele tale s-au întins norii, iar la tine în păr s-au dezbrăcat  zambilele, a rămas parfum pe pleoapa ta stângă.

Apoi se întâmplă, şi mă încrunt, tu te sperii şi vrei să te întorci cu spatele, dar rămân aici, nu poţi pleca. Nu mai e despre cuvinte pline de ură, nu le-ai auzi oricum, de acum ne înţelegem din priviri. Iar voi, ceilalţi, nu vă doriti sa fiţi prin preajmă când mă uit în ochii (m)ei. Şi totuşi, de ce eşti tu aşa de rea şi plină de imoralitate, că eşti goală pe dinăuntru…

Iar tu, draga mea “eu” vei rămâne acolo multă vreme, oglinda asta fiind orgoliul meu, în care mă uit mult prea rar, ca să îmi permit să mai recunosc câte ceva din ce-am ajuns, de fiecare dată privind cu teamă, să nu descopăr inumanul din ce în ce mai mult. Mă sperii şi plec, la fel faci şi tu, de parcă ne-am înţeles. Mă mai întorc şi te găsesc aici şi-ncepi să imi arăţi defectele înfipte mai adânc în fruntea ta şi-mi dai de înţeles că e dureros. Eu m-am obişnuit să fac experimente doar cu sufletul meu, să iau decizii proaste, să găsesc pe cineva pe care să învinovăţesc mereu, şi-mi vine ideea ca eşti deja aici… o să mă mulţumesc cu asta. E vina ta. Şi totuşi nu sunt uşurată, ca de obicei. Îmi dau seama apoi, că am aruncat spre mine cu toate.

De fiecare dată când doarme şi eu am insomnii se întâmplă să vin aici şi parcă acolo unde eşti tu, este mereu primăvară, este mereu cafea facută şi te dai câteodată la o parte, mă laşi să văd… în lumea ta… adică în spatele meu. După poarta de sticlă se văd luminile oraşului. Poarta nu este încuiată, dar este transparentă şi e de ajuns ca să mă facă să îmi doresc sa nu mă mai întorc. De după gardul verde obişnuiam să privesc sfios… lumea. Acum nu aş vrea să mă întorc. Suflu spre fum şi imaginea se dizolvă . Nu mă întorc. Mi-e frică de copiii ce privesc lumea de după porţi, acum sunt de partea cealaltă.

Până să îmi dau seama că este a mea, o lacrimă îţi curge pe obraz. Stai ca o jucărie tristă pe care nu a cumpărat-o nimeni , în gemul unei vitrine acoperite doar pe o parte deocamdată.Nu primesc răspunsul întrebărilor mele si privirile tale trădează ce gândesc. Ţi-e frică să nu rămâi doar o fotografie îngalbenită de timp, nu de toamnă şi să te ude ploaia…

Eretocrit al acestei poveşti, îţi jur că tu o să rămâi cu mine, că vom face greşelile împreună. Când se face dimineaţă realizezi că tu nu ai o umbră a ta… nu poţi veni după mine. În lumea asta ai nevoie de o gramadă de lucruri, dar întâi şi întâi de umbră. Când nu mă vei găsi, să mă vezi…Când ţi se face dor, respiră-mă!

Îmi fac în cele din urma curaj să deschid geamul si mă gandesc la ce voi desena cu degetul pe altă bucată de sticlă… Altă eu… şi trebuie să aleg foarte atent pentru că niciodată nu se mai abureşte la fel de bine după ce greşeşti odată desenul. Niciodată sticla nu va mai fi opacă, si din exterior le va fi din ce în ce mai uşor să privească spre mine…

Poţi să mă priveşti cu dezaprobare cât vrei tu, poţi să curgi la infinit în metrul tău pătrat de transparenţă, poţi să te îneci sau nu, dar n-ai sa vezi ce e mai departe. Urlă-mi să te eliberez, imploră-mă sa mor puţin, te-ai înşelat şi de data aceasta…rămâi să vezi…de plecat oricum nu poţi pleca niciodată. Şi dacă pe tine te sperie eternităţile la fel de tare ca şi  pe mine, sparge-te!

Este interesant cum niciodată nu îţi dai seama când ninge ultima oară. Cum nu reţii amănuntele de ultima oară pentru că mereu te gândeşti că va urma o alta.  Nu-ţi vei lua la revedere de la tine însuţi vreodată însă la un moment dat toate oglinzile din casa ta vor fi acoperite…

Chere Amelie,


Ti-am scris ceva aseara insa nu m-am dus dimineata la posta cu scrisoarea. Am preferat sa imi beau cafeaua si sa mai astept putin… ce? Nu stiu foarte bine. In cele din urma voi sfarsi prin a-ti abera despre aceleasi lucruri, doar ca sunt blocata , pe coarda a 3-a a unui grif si fa-ul o sa se rupa. Intre biletul ce avea sa ajunga peste 3 dimineti la tine si cel pe care il scriu acum difera doar negatia unei fericiri. E usor de omis si greu de sesizat un motiv anume. Nici eu nu stiu…

El nu a venit si afara nici nu a mai plouat de atunci. Au fost rafale ratacite de vant spre apus ca sa imi aminteasca … Nu traim niciodata o simetrie, o reciprocitate perfecta a sentimentelor. Privesti spre oglinda si-ti vezi reflectia diforma, sau mai rau…nu vezi nimic. Amelie, le-as acoperi bucuroasa pe toate dar mi s-a spus ca se obisnuieste asta doar la morti. (Pierre va face un comentariu rautacios cand va citi)

Imi vine greu cateodata sa scriu… E ca si cum ar trebui sa recunosc ceva, ca si cum al trebui sa il accept pe „totdeauna” sau „niciodata”, Nu ma impac usor cu vesnicia pentru ca o neg si nu o inteleg.Prologul si epilogul nu se amesteca niciodata si totusi delirul s-a decantat de realitate intr-un mod destul de dureros si au ramas resturi pe marginea canii de ceai. Ma agat destul de mult de potentialul viitor si uit sa conjug verbe la prezent dar am pentru prima oara in multa vreme certitudinea ca ma aflu unde ar trebui sa fiu.

Ne urmareste o sincronizare nefasta si pleoapele cad alb acoperindu-i cafeniul din ochi de noapte. Sunetul dintre chemare si refuz se estompeaza intre mainile inclestate pe ascuns si saruturile furate grabit.  Nu ma intreaba nimeni ce caut dar toti isi dau cu parerea in legatura cu directia pe care trebuie sa urmez si utopiile prin care incerc sa imi explic starea nu ma linistesc cu nimic.

Imi doresc acum atat de multe lucruri, imi doresc sa imi doresc sa nu fi alergat degeaba, sa fi plictisit cerul si sa fi calcat pe vreun mac inflorit cand cautam fluturi viorii. Culorile atipite pe sevalet se crapa si incep sa se raspandeasca prin vantul de care spuneam mai sus, la fel ca petalele unui anume trandafir rosu.

Amelie, daca ai rade chiar de fiecare daca cand ceva ti se pare amuzant , rasul tau si-ar pierde din farmec si ar lua valoarea unei aprobari dulci. Mi-e teama si mie de acelasi lucru, sa nu-l indragesc mereu si sa nu fiu aici de fiecare data , incat sa devin o rutina cu ochii caprui la care sa se mai intoarca din cand in cand.

Vei incepe prin a-mi nega toate temerile, asa cum faci mereu dar nu intelegi, nu sunt nelinistita. Am impreisa ca de data asta nu mai trebuie sa caut, am impresia ca trebuie doar sa raman . E aiurea cum de fiecarea data zburam si lasam in urma niste iz de parfum si un biletel , de altfel nici nu mai am cerneala…

Nu este nevoie nici sa imi spui ca la un moment dat va trebui sa imi iau cerneala si sa imi dezmortesc aripile , stiu. N-am sa mai las in urma nimic, ca in alte dati, pentru ca in momentul ala am sa merg la ea si am sa o conving ca trebuie sa cautam din nou impreuna.

Incep sa-l cunosc, pentru ca sa stii ca e foarte greu. Pe langa toate priviril  lui , rasetele celui roscat , zambetele astea mi-au fost straine o vreme. Imi vine sa rad de cate zeci de intrebari aveam la inceut, de cate sute au venit in timp ce primele s-au lamurit. Incep acum sa imi pun la indoiala transparenta si sa ma intreb daca nu ar trebui sa imi rog umbra sa devina opaca pentru ca el nu pare sa fie nelamurit in legatura cu nimic.

Mi se intampla ,totusi sa ma razgandesc uneori. Sa ma apuc de strans lucruri si sa vreau sa il urasc, desi nu pot. Poate-l vei cunoaste odata, poate ii vei zari privirea rece si cuvintele aiurea pe care le arunca cateodata si nu ma vei intelege pentru ca nu-i stii saruturile, nu-ti stii imbratisarile , buzele reci, zambetul… E trist sa stii atat de bine trecutul cuiva dintr-o perspectiva negativa , e trist sa incerci mereu sa corelezi povestea ta cu una din celelalte si sa speri in reliefarea unor diferente ce nu iti ofera niciodata ceritudini. Azi era sa mai plec odata, de altfel m-am refugiat intr-un colt de bilbioteca si mi-am derulat de cateva ori in minte ultimele lucruri pe care mi le-a spus. A durut. Si ce?

Am recitit scrisoarea si mi-am dat seama ca vei termina de citit o vei impaturi, vei ridica din spranceana, zambind o fractiune de secunda pentru ca eu nu pot face asta si te vei gandi de ce naiba raman pentru ca ti-am spus mai multe din temerile mele si indoieli, ti-am expus si pana felul in care voi pleca. Dar…

Sunt fericita. (Si esti ,desigur,constienta ca as fi putut la fel de bine sa scriu in scrisoarea asta doar ultimul rand)

A ta ,

Catherine.

ps: Singurul motiv pentru care scrisoarea a avut mai mult de doua cuvinte a fost ca sa nu te superi ca nu-ti scriu mai mult de 5 silabe.

pps:Saruta-l pe Pierre…

confiture de roses.


Draga mea(pentru ca da, imi esti draga),

Nu ti-am inteles niciodata toate obiceiurile. De ce in zilele de scoala la tine pe birou zacea cateodata un pahar de lapte cu cacao, de ce mancai biscuiti aia din napolitana cu gust de pizza sau de ce nu suportai sa iti deschid sertarele. Pe cat e de ordine la tine in lucruri, e vraiste la tine in suflet.Sustin ca si din cauza ca am spart eu paharul cu dulceata de trandafiri.

Daca nu ar fi o intrebare , ar fi un raspuns sau o justificare, o scuza sau un bilet de ramas bun. N-as vrea sa fie niciuna din cele de mai sus. Nu sunt in masura sa iti pun intrebari asa cum nu am nici un raspuns la ale tale. Nu pot sa  mai inventez scuze si nici nu pot sa imi iau ramas bun. Probabil una din cele de mai sus o vei face tu.

Stii … as vrea sa iti zic o tona de chestii de care ai rade. Am descoperit ca imi place mierea si dulceata de trandafiri desi am refuzat cu indarjire sa gust vreuna in ultimii 15 ani. Am descoperit ca incepe sa ma enerveze sa imi zica lumea „ruxi” si imi place mai mult „ruxandra”. Dar acum nici mama nu imi mai spune asa.

Mi-e cam teama ca te vei indarji sa nu imi deschizi scrisoarea la fel cum mi-e teama ca senzatia asemanatoare celeia pe care o ai atunci cand mananci peste , o sa persiste mult si bine. De fapt mi-e teama ca nu va disparea.Nu pot spune mare lucru dar pot spune ca tu nu ai fost aici ca sa stii cate lupti am dus cu toti balaurii mov. N-ai fost sa vezi cum nu am dormit gandidnu-ma la cositele vreunei Cosanzene si nici cum am sperat sa se dea cineva de 3 ori peste cap sa salveze treburile si de data asta.

Tu mai ai o treime. Poate vrei sa iti amintesti si sa incerci sa pricepi ceva. Incerc sa nu mai tin la cineva pentru ca tin si incerc sa scap de capsatoarele verzi si de zaharul din bomboane. 7 dusuri pe zi nu ajuta la nimic si e greu sa eviti oglinda , aici, la mine.

Nu pot sa schimb nimic si nici nu am sa ma  invart pe calcaie incercand sa gasesc vreun raspuns pentru ca ar fi inutil. Trebuie sa ma trezesc din nou , cu tine, unde primavara tine trei luni, nu trei ani si unde oamenii au continuat sa ma astepte(sau nu).

Nu prea mai are importanta foaia asta de hartie. Sunt foarte putine lucruri care au importanta acum, mai ales in ochii tai dar mi se pare mult mai putin „acasa” locul asta si stim cu totii ca trebuie sa ne alegem o destinatie ca sa putem sa plecam.Am pierdut aproape tot si n-am castigat decat impresia ca picioarele-mi sunt mai atrase de pamant acum…Mi-e dor de tine si stiu ca n-o sa fie simplu.

Nu stiu sigur daca o sa fie. Dar daca e sa aleg intre miere si dulceata de trandafiri , stii bine la ce tin mai mult.

Pe maine…