ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Octombrie, 2010

papillon.


Mi s-a parut mereu incredibil de greu cum acrobatii reusesc sa isi mentina echilibrul pe acele sfori lungi si subtiri. Caderea in sine nu pare atat de infricosatoare, pe cat pare de inspaimantator momentul in care picioarele incep sa se clatine si caderea devine iminenta, cand te pregatesti deja sa inchizi ochii. La fel de puternic este sentimentul de usurare in momentul in care iti recapeti echilibru. Dar asta se intampla, insa atat de rar.

Colectionez fluturi de ceva vreme. Un copil n-ar trebui sa fie lasat  colectioneze insecte. Dar cui ii mai pasa de moralitatea unui copil…De fapt nu de moralitate ar trebui sa ne pese, ci de ce parere va avea despre toate astea constiinta lui. Stau totusi sa ma gandesc daca nu v-am mintit. N-am atat de multi fluturi… Am doar cate unul de fiecare data pentru ca ii las sa zboare dupa ce ii prind. Exact inainte sa li se usuce aripile, caci, la ce-i bun un fluture daca nu mai poate zbura?!

Se intampla foarte rar ca ei sa vrea sa ramana la mine, insa eu plec in cautarea altuia nou pe petalele de iris sau de bujor si astfel am doi fluturi, astfel incepand ideea colectiei asteia bolnave. Niciodata nu voi putea avea o ierarhie a celor mai frumosi flututi pe care i-am avut…sunt niste insecte urate. Dar mereu o sa-l tin minte si ma va intriga cel care mi-a scapat printre degete si a zburat cel mai curand si pe cel care s-a incapatanat sa ramana. Nu spun totusi care este cel la care ma gandesc cel mai des.

Ma tenteaza ideea de a ramane cu un singur flututre pentru totdeauna in colectia mea pentru ca ar fi probabil singura cu un unic obiect pastrat vesnic intre niste pereti de sticla. L-as lega la ochi ca sa uite tot si i-as mai canta ceva cateodata ca sa-l ametesc. Cand nu si-ar mai aminti nimic i-as scoate panglica de pe amintiri si … m-as plictisi probabil de aceeasi culoare a aripilor, m-as enerva ca e atat de mic incat nu ii vad ochii, m-as intreba mereu daca ma minte si nici macar nu imi pot da seama.

Nerenuntand la colectia mea, din fac in anumite perioade de timp obsesii , fluturii mor. Strig totusi intrigata intr-un fel destul de ipocrit ca n-ar trebui sa existe fluturi sau colectii sau …eu.

Sa colectionez fluturi este divin, este totodata cel mai oribil lucru pe care l-as putea face.

….si eu sunt fluture.


joi, 7 octombrie, 2010

Draga tu,

N-ai ajuns nici acum in gradina aceea. N-as putea fi atat de ipocrita incat sa sustin ca te astept de atunci. Ti-am pastrat totusi o gutuie de toamna trecuta pentru ca n-ai fost aici sa le gusti si un bol plin de capsuni in frigider. Datez scrisoarea pentru ca sigur nu o vei gasi printre toate hartiile de la tine de pe masa si oricum tie iti pasa prea putin.

Dar acum nu ne mai face nimeni cunostinta a nu stiu cata oara si noi ne prefacem complice ca nu ne stim doar ca sa repetam momentul (ciudat si aiurea de fiecare data). M-am informat de fiecare data singura despre tine pentru ca desi esti indragostit de tine insuti nu prea vorbesti, nu vrei sa-mi spui nimic.

Dupa ce te-am pacalit ca te alung a nu stiu cata oara ai refuzat sa mai pasesti pragul cu ambele picioare si a fost destul de incomod sa te servesc cu briose si tort de ciocolata.Dupa ce te-ai intors e atatea ori si mi-ai dat dovezi din ce in ce mai solide, deodata te-ai evaporat. Dupa ce ai scris cantece, dupa ce ai trimis flori, dupa ce mi-ai spus… dar nu-ti mai amintesti.

Mai vreau acum sa ma minti odata dar asa n-as mai putea fi sigura de nici un adevar. N-as putea spune ca imi displace, chiar si asa. Vreau sa fii aici , dar parca nu acum si totusi maine mi-as fi dorit sa te fi gasit „atunci”. Nu mai am nimic. Am avut grija sa fac curatenie foarte atent in zecile de „sfarsituri” pe care ni le-am hotarat, fie ca ele au fost mai mult sau mai putin definitive.

Stii atat de bine toate astea incat nu vad de ce le mai scriu. Probabil nu le stiu eu destul de bine.N-am invatat inca ce sa fac si cred ca am avut destul timp…insa nu a „trebuit”, nu „trebuie” nici acum nimic. Daca maine voi avea chef voi veni , daca maine n-ai sa ma primesti, voi calca pe primavara cu talpi reci si tu vei rupe toate frunzele galbui de toamna.

Cand vei aea nevoie de ghiocei cu adevarat nu vei gasi dar eu am uscat fiecare trandafir.  Avem… avem mai multe „fost”-uri decat iti poti inchipui, probabil le-ai uitat deja pe toate. Avem mai multe „vom” decat avem „eu” si „tu ” separat si cu toate astea inca nu ne hotaram pe unde o luam, daca spui da sau nu cand te intreb daca vrei zahar in cafea.

Ca a fost acum 8 ore sau 16000 (nu , nu e un numar la intamplare), a fost la fel . Doar ca tu nu stii inca, iar cand va afla o/un ea/el va  fi deja prea mult timp de cand stim. Nu imi amintesc daca nu faceai promisiuni sau nu obisnuiam sa le cred. Nici macar asta nu conteaza. Ai putea sa te reapuci sa porti camasi in patratele si eu ma voi reapuca sa iti soptesc cum ai uitat sa le scoti eticheta.

Nu refuz sa te astept dar nici nu-ti promit ca nu te mai alung vreodata. Tu n-ai invatat sa crezi si eu n-am incetat sa fiu naiva. Am crezut de atat de multe ori in metaforele unor migrene   si nu m-am saturat. Nu m-am plictisit sa te astept de fiecare data. Dar nici nu ai plecat ca sa te poti intoarce.

Eu pana atunci o sa ma gandesc ca pana la primavara mai este totusi atat de mult timp.

Tu stii ca-n fiecare toamna ma intorc la tine…

jamais.