ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Martie, 2011

crush.


pana cand…

Fata albastruie cu ochi blonzi le-a spus „Deschideti geamurile si zburati”. Era  singura femeie, probabil pe o raza de cateva planete si jumatate de univers. Avea gene si zambete prin colturi. Trecea afectat printre viitoarele lor morminte, purta doliu alb care nu o prindea bine, spunea rugaciuni.

Barbatul privea si tacea…Era amortit si se uita la cea mai frumoasa femeie din lume. Si simte cum n-a mai simtit niciodata. Invata sa fie cum n-a mai existat pana atunci, inspira la nesfarsit, plamanii aleg sa se imprastie si celulele-i sunt confuze. Aude.Aude cum ea miroase cei doi maci rosii . Vede cum se idoaie petalele sub respiratia ei sfasietoare. Simte cum sar picaturi din mijloc spre margini. Deschide ochii mari, inghetati de apropierea pielii ei. E fericit. Intinde mana de parca primeste Soarele in palma dreapta. Zarea e cioburi la picioarele lor, marea se evapora la ea in par si statuia ii da un mac si ii sopteste „cazi”.

Se intoarce si-odata cu ea cerul se-ntoarce pe dos, cu toti cocorii si norii si ploile si se aseaza in poala fetei.Femeia o priveste.  Inca alba, cu povestea inca neiceputa a scris povesti.Fara sa le stie, le-a auzit si le-a spus si le-a trait . Ii smulge femeii macul din mana si fuge….si se frange. Se pierde….acasa.

furculita.


In drumul ei nu a avut nici macar o singura ezitare.

A plecat hotarata sa ajunga la tine.

A fara sa tina cont de  furtuna  si vanturi dinspre ocean.

Si a ajuns, in cele din urma.

Infipta adanc la tine intre ochi.

tunele


La un moment dat am reusit sa tip. Am deschis ochii si mi s-au umplut de lumina. Am ascultat, incercand sa aud si am apucat-o de mana. Initial, degetele i-au ramas inerte, si puteam sa jur ca se simtea cum trece sangele prin venele pe care le desenasem cu pixul pe palma sa dreapta . Am plans, am plans pana cand ochii s-au uscat si sprancenele s-au saturat sa ploua, am ingenuncheat, pentru prima oara si mi-am umplut pumnii de pamant, pe care l-am framantat si am facut frunze de lut de agatat pe langa fructele macesilor.

Am crescut si de la un moment dat nu mi-am dat seama cand am calcat peste flori, strivind melcii, cand am prins primul fluture si i-am atins aripile, cand n-a mai putut zbura. Am trait o zi, si apoi m-am stins intre petalele reci de iris. Ingerii mi-au sarutat genunchii si in locul buzelor au ramas rani, care s-au vindecat si pe degetele aratatoare am purtat inele din tulpini de papadii. Mama era in spate, ne facea coronite din bumbisori, tata inalta zmee , fratii si surorile mele nenascute mor si acum sub iarba pe care o calcam. Cerul din fiecare din voi v-a hotarat seceta.

Am avut generatii de pesti, mici, incredibil de mici. Am vrut sa inot si am sarit fara sa ezit intr-un mijloc de mare. M-am ridicat, dupa un timp, am vrut sa iau ultima gura de aer dar nu m-am putut satura. La fiecare inspiratie imi spun ca e ultima, la fel cum un fumator isi tot hotaraste ultima tigara, dar vrea din ce in ce mai mult…la fel si eu. Am privit cu groaza prima oara intr-un fund de fantana si am invartit in aer cu o tigaie prima clatita din compozitia mamei, care era mereu prea multa. Nefericirile s-au intrecut in a aparea, poate si simplul fapt ca mi-am stricat cana preferata in care obisnuiam sa beau zi de zi limonada acra.

M-am intrebat tarziu de tot,  insa, ce certitudine avem ca la sfarsitul fiecarui tunel e o luminita, cum intram de fiecare data , riscand sa nu mai gasim iesirea de partea cealalta.

~


Si pentru ca iti alegi mereu cele mai ciudate cai… Mi-e dor de obiceiuri. Tu nu te suparai daca ma spalam pe dinti in timp de vorbeam cu tine la telefon, si putei mereu sa prepari ceva, chiar si cand frigiderul meu era uitat gol zile intregi. Nu-mi amintesc daca am facut vreodata un ceai bun, imi amintesc insa ca mancai toate bomboanele si beai tot sucul de portocale. Unele lucruri sunt menite sa fie amintiri, prin faptul ca efectiv, sunt fix in fata ta si nu le mai poti avea.

Ai fost si ramai lucrul cu care am fost cea mai egoista. Te-am vrut mereu doar pentru mine, si am sfarsit prin a nu te mai avea deloc. Ezit sa te mai chem, acum nu mi-e foarte simplu, pentru ca tu le simplificai pe toate, nepasandu-ti de erorile matematice din vietile noastre. Pe cat de relativa e fericirea, pe atat de relativa a fost si plecarea ta. A ta sau a mea… nu imi explic. Vor mai fi 2-3 fraieri care-si vor insusi scrisoarea mea, doar ca numai tu vei sti cu siguranta ca e pentru tine.

N-ai reusit sa ma opresti din a scoate capul pe geamul de la balcon in toiul furtunii de tunete si n-ai reusit sa ma faci sa imi placa decat budinca galbena. Mi-e dor de tine.

Acum n-am decat certitudinea ca fiecare lucru isi are rostul lui. Si desi sper ca nu e doar atat, poate chiar nevoia sa imi intre in cap ca trebuie sa ma uit pe vizor inainte sa ies pe usa a necesitat prezenta ta la mai putin de un pas de mine.

E drept ca nu mai citesti de multa vreme ce scriu eu … simteam doar nevoia sa stiu ca e posibil sa stii ca eu chiar te iubesc.