ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Aprilie, 2011

sunt


Lumea inca se vede la fel de pe umarul tau stang. E aceeasi aroma, acelasi sentiment ferm -atunci nu mi se putea inampla nimic-. Mainile mele mici se potrivesc inca la fel in palmele tale mari si imi tot ating obrazul drept de parca vreau sa imi tatuez acolo soapta ta. Firul de care ma agat acum, in secunda asta in care inca  stiu ca sunt fericita a ajuns groaznic de subtire. Am condamnat. Pe mine, pe tine. Nu pentru ca am facut si vom face greseli, ci pentru ca desi am descoperit ca inimile noastre inca bat la fel, nu reusim sa ne sincronizam. Avem si n-avem tot timpul din lume. 

 Tu nu stii cum e sa nu poti sa scoti un anotimp doua cuvinte. Cum e sa intorci privirea in alta parte. Si astazi -ai vazut ca abia reuseam- am izbutit cu greu sa zic primul adevar de primavara asta. E o prostie, pentru ca primaverile s-au saturat sa tot apara odata la o iarna si un sfert si eu m-am tot saturat sa ma mint ca pot sa-mi caut alte primaveri.

Eu n-am sa stiu niciodata sa ascult. N-am sa stiu sa nu fac gresel, n-am sa stiu sa nu-mi doresc sa le fac. Dar am ridicat la rang de arta regretul. Regretul dinainte , din timpul si -similar cu datul capului de toti peretii- regretul de dupa marile mele greseli.” Nu exista greseli mari sau mici”, aud de cateva ori pe saptamana asta dar toate greselile mele sunt imense.

Nu-mi regret insa greselile, imi regret natura. Regret ca mi-a luat atata timp sa ma pot uita fara ocol la tine in ochi, regret ca eu sunt facuta asa incat sa trebuiasca sa zic „indiferent de ce se va ma intampla”.

Urmarea ramane aceeasi, greselile raman si vor fi greseli. Unele lucruri sunt si vor fi pentru totdeauna, indiferent de ce raspuns voi da peste o vreme, indiferent de ceea ce voi recunoaste sau nu intr-o alta dimineata. Ramai ce ti-am zis ca ramai, pentru mine esti ceea ce ti-am soptit. 

 

parola ta de mes


blanc


Te iubesc, dar respira putin mai rar, sa nu mai fie atat de evident ca eu n-am mai luat aer de-atat de multa vreme. Este tare ciudat cum unele flori infloresc si se ofilesc atat de  repede, cum tu le consideri efermerul atat de vulgar, e drept, mai curand mortii ca noi sa fie albi ca narcisele, dar tu esti cel care respira.

Prind radacini adanc, degetele tale de trandafir, prin pamantul moale, se plimba pe un piept de tarana si le arde deja, focul. Noi mereu zacem cu privirea la cer, cu iadul la spate, cu mainile franse pe piept in incurcisarea in care am incercat sa ne indesam suflatul la loc in noi, sa nu il lasam sa se evapore. Totusi, ultima suflare ne-am dat-o cu totii ca sa il impingem, sa il ajutam sa se ridici, caci la capataiul nostru deja era plantat un trandafir ce urma sa ne acopere cozile blonde impletite in racrimile celor ce ne-au ingropat.

Nu avem linisti si nici apa minerala, si zilele sunt tot la fel de lungi. Prea multi orbi fara ureche muzicala ne canta despre duminici plictisite intr-un balansoar si de fiecare data cand se aseaza in genungi langa noi ne amintesc ca nici sa ne impiedicam vreodata nu vom mai putea.

Voi ramaneti insa cu planete si greseli si 1000 de ceruri si jupoane negre. Nu va doriti si feriti-va sa vi se indeplineasca.Veti ruga la un moment dat pe cineva sa va mai nasteti de cate ori aveti nevoie, muriti de cat mai multe ori. Inainte sa gasiti drumul veti fi sarutati pe frunte de cateva ori, tot nu veti invata.

Intre mine si eu e doar piatra alba, stam fata-n fata,  fiecare cu spatele spre alt Cer.