ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: August, 2013

la peur


e087f72266032126b71016503c155a32Poate noi stiam numai sa crestem pe podeaua pe care calc acum si cioburile imi intra in talpi si eu credeam ca nu-ul doare cel mai tare. Poate noi stiam numai sa crestem si pe malul marii cand rochia mea era alba si vantul nu ma sfasia, iar eu zburam mai repede si decat matura Margaretei, si decat toti caii lui Fat-Frumos, si decat toti zmeii care-au parasit Cosanzenele ca sa joace leapsa si sa se dizolve de vreo creanga de vata de zahar. Poate noi stiam numai sa crestem si atunci cand eu mi-am luat la revedere de la tine pe peron si am plecat sa te caut pe dealurile verzi de care tot am povestit la nesfarsit, pana cand ea, de langa mine, a adormit si ma mai ascultau doar vreo patru pisici. Poate noi stiam numai sa crestem pana cand am inceput sa devenim constienti ca o privire soptita intr-un anume fel poate schimba multe, cand am crescut n-am mai stiut de fapt ce suntem noi impreuna.

M-ai devenit si te-am devenit dar parca e un joc in care am scos toate papusile din cutie si pana sa le explicam scenariul ne-am plictisit si nici n-am mai avut rabdare sa le strangem si sa le ducem in pod, sa le punem o eticheta si sa le mai gasim doar tarziu, cand o sa fim batrani, cand o sa stim retete de dulceata de nuci si o sa si culegem ciresele din copacii pe care i-am plantat dar care incremeneau undeva la inceputul verii. 

Am alergat unde am crezut ca nu mai bate vantul, unde e liniste si se aude marea de pe cealalta parte a pamantului si mi-am dat sema ca marea se aude altfel si eu altfel n-am invatat niciodata sa o ascult. Este normal sa-mi fie frica dar frica imi imbraca trupul de sub talpile pline de cioburi si parca e mai cald si spune ca nu vrea sa repare nimic la mine, ca sunt minunata asa cum sunt, ca nimic nu trebuie, ca patul ma asteapta sus, ca sunt acasa, ca o sa se invete marea sa zgarie nisipul pe intelesul meu si incepea sa-mi fie somn si nu ajungeam niciodata la capatul promisiunilor, pentru ca adormeam ca atunci cand imi spuneai tu vreo poveste. In fiecare dimineata tu imi promiteai altceva, dar nu eram niciodata sigura ca frica nu-mi fagaduise infinit mai multe cu o seara in urma, asa ca asteptam din nou noaptea si iar fugeam unde nu mai batea vantul…

01


ImagineVisele ni le visam impreuna. Cateodata ma intorceam cu spatele, ca sa vad daca pot sa-mi aduc aminte perfect de chipul tau si cand ma-ntorceam erai acolo si pareai sa ai ce n-am avut eu niciodata. Si-atunci aveam si eu. Din patul nostru se vedea apusul, iar eu am rupt draperiile din prima zi, sa intre fiecare inceput de intuneric seara peste cearceaful nostru, sa incremeneasca cu ultima clipa de lumina, care-i jumatate intuneric, care-i jumatate acum. Eu gandeam la cum sa fugim cat mai mult, sa nu traim deloc asa cum ne-au invatat ei, cum sa fim un singur simt, numai sa asult cum canta avioanele la pian, iar tu mereu iti umpleai plamanii de dorinta de a trai, si nu te saturai niciodata de aer iar eu ma sufocam, iar eu nu mai eram minunata, iar gleznele mele facusera rani de la cat incercasem sa-mi smulg latul cu care m-a prins planul pentru mai tarziu. 

Apoi nu mai vedeam apusul. Vedeam numai frica. Si nu m-am temut niciodata sa-ti dau tot. Pentru ca mai ramasesem fara nimic si am reusit de fiecare data sa adun mai mult. Sa strang mereu mai multa lumina. M-am temut numai sa nu raman singura, dar asta tot s-a intamplat, nu-i asa? Iar acum ca nu mai am nimic, nici nu mai am nimic de pierdut, nu-i asa?

Orasul incearca sa ma prinda cum nu-l ascult, iar eu de fiecare data cand ma-ntreaba sa-i repet ultima replica, raspund si privesc in gol in continuare. Ce visez eu diseara? Perna de alaturi,aceea pe care dormeai, priveste si ea cu haz ironia de care se umple tavanul.