ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Septembrie, 2013

14


Imagine Tu inca esti aici si eu vreau sa vii, sa fim amandoi nicaieri si cred ca si tu visezi sa nu stii unde duc toate chiar daca acum strigi ca ti-e frica ca nu stii clar spre ce te indrepti. Poti sa iti alegi alta destinatie, sa stii clar la ce ora ajunge trenul, sa te plimbi absent prin tunelele pe care o sa ti le construiesti prin ea dar tot trectutul inca va fi imbibat cu parfumul meu si necunoscutul pe care ti l-am pus la picioare o sa ma cuprinda mereu pe mine,pe mine toata,altceva nu pot sa iti promit. Nu ma interesaza unde mergem, atata timp cat si maine, si poimaine, si tot timpul o sa fim nicaieri impreuna. Ce tu nu ai stiut este ca atunci cand te-ai intors cu spatelele si eu mi-am lipit spatele de al tau am respirat odata cu tine. M-am concentrat sa-mi umplu plamanii cu aer si apoi sa-l impletesc de al tau. As fi strigat la toate obiectele din camera sa te tina minte acolo unde erai si dupa sa-mi spuna mereu ca inca esti acolo, eu sa dorm mereu in partea dreapta a patului, sa-ti fac loc si sa ma prefac ca tu inca respiri aerul din stanga mea. Inima ta nu batea tare deloc iar in oglinda chipul iti parea senin. E foarte posibil ca altcineva sa-mi fi visat visul, intr-o noapte, cu capul pe perna de langa perna ta, cu capul pe umarul tau, cu chipul intre mainile tale. E foarte posibil sa-ti visat si tu visul acolo si eu sa fi visat acelasi vis, in aceeasi noapte gandind ca luna despre care iti vorbeam odata ca ne vede pe amandoi in acelasi timp este inca acolo dar tu nici sa nu fi privit cerul. Fara inceput nu inseamna neinceput si nici n-am acceptat inca cuvantul „neterminat” dar de multe ori cred ca mi-ai atarnat cuvintele in spatiul dintre degetul meu care iti desena urechea in soapta, de parca ar mai fi avut nevoie de contur, de parca eu puteam sa sfidez intunericul si sa-ti dau din lumina pe care ti-am pastrat-o cat timp n-am vrut sa o risipesc in alta parte. Mi-am parasit trupul intr-o toamna si l-am lasat sa bantuie si eu am fost tot timpul printre florile din muzica pe care mi-ai lasat-o sa nu imi fie dor. Am fost in timpul asta pe dealurile cu meri, pe care mi le-ai povestit inainte de culcare. Lumea era tot asa decolorata si tot asa de linistita ca firele de iarba de sub talpile noastre inainte sa-mi fi spus ca ma iubesti. Si cateodata am vrut sa ma intorc, sa ma prind din urma, dar n-a vrut sa ma lase, m-a alungat in lumea aia, razand de mine ca am numit-o a mea, spunand ca nu poti sa ai o lume, atata timp cat vrei un singur lucru in ea si pe acela nu poti sa il ai. Mi-e cel mai frica sa nu te fi transformat intr-un om mare. Intr-un om obosit si care nu se mai bucura de calatorii, care fuge de momentele in care nu mai poate sa-si numere bataile inimii. Inima mea bate asa de tare si nu de fiecare data as vrea sa o auzi. Imi inclestez degetele pe ceasca de cafea care nu-mi place ca sa nu vezi cand doare, pentru ca nu-ti place sa ma vezi slaba. Iar asta este iarasi un lucru pe care numai oamenii mari il spun, ca slabiciunile unui om demonstreaza ca el e slab. Eu cred ca atunci cand ti se vad slabiciunile, cand le lasi tu  sa se vada, inseamna ca esti curajos. Si totusi de cele mai multe ori privesti in alta parte si eu ma incrunt si te privesc in continuare, tu capeti un contrast aparte si acum imi pare ca te uiti in spate, dar totusi ochii tai tot in stanga stau indreptati, incerc sa-mi intiparesc in minte conturul buzelor tale ca sa mi le-nchipui mai tarziu si apoi ma uit din nou prin privirea ta. Tu nu mai privesti in mine si crezi ca ma stii si totusi mereu cand spunem poezii la un moment dat te poticnesti.  Poate acolo ti se face frica dar satisfactia cea mai mare nu e cand iti amintesti? Te-am ingropat intr-o zi la poalele trandafirilor albi din spatele curtii. Sa te pastrez acolo si cand le soptesc lor ei sa-ti povesteasca, sa-ti amintesti cand ploua cum te-am tras intr-o zi printre picaturi, sa-ti amintesti cum dupa ma certai ca nu te sarutam cum iti placea tie. Tot zidul asta se dizolva numai uneori, cand ploua destul de mult sa-l spele dintre noi, dar atunci simt ca ma inec si astept sa-mi iei intr-un final mana, sa ma tragi afara dar tu nu o vezi de cele mai multe ori, esti ocupat cu lumina ta dinauntru.  …   si totusi credeam ca atunci cand iubesti nu ai rabdare. Credeam ca atunci cand iubesti secunda te sufoca si cuvintele te sufoca si poti sa respiri numai prin mine si nu mai vrei sa construiesti nimic cu resturi. E dureros sa vad cum pentru tine e usor, cum tu esti si ai continuat sa fii atata timp dar eu nu sunt si vreau sa devin repede, sa pot sa mai spun eu… si dupa eu sa fie de fiecare data o enigma. Sa astepti mereu cu nerabdare continuarea si cand o auzi sa intre prin conturul tau si sa te acopar pe dinauntru.

cap ou pas cap?


Tineai mereu pamantul agatat de zmeu si zmeul ni-l purta pe unde batea vantul. Ne agataseram de el si pamantul ne tragea dupa el si picioarele noastre ramaneau suspendate, dansand in aer vreun dans cu pasii de stea si ritmurile care parca strigau in apa, si bateau in peretii clepsidrei, dar desi in interior se traia la marginea nebuniei, nimic nu spargea linistea ironica de afara si toata lumina de dimineata ne radea in fata, noua, celor care nu ne opream sa batem in pereti, sa strigam ca vrem afara, ca meritam o gura de aer.

Din vorbe nu ramane mare lucru, si buzele se prafuiesc peste saruturi si ploaia le spala si pe ele. Din soapte poate doar iarna sau in diminetile foarte reci ramane cateva secunde abur si ti se face mila de cuvintele tale, pe care lumea deja le-a anesteziat. Nu vreau sa ne traim o viata semipreparata si nu vreau sa-mi spui ce o sa fie peste 2 ani, pentru ca stiu ca oricum pamantul va purta zmeul si intr-acolo si nu pot schimba nimic.

Nu pot sa ma bucur de „acum” deplin, nu pot sa ma arunc in drumurile din fata atata timp cat mereu maine-dimineata ma priveste amenintator dintr-un colt. Mie nu mi-a fost niciodata frica langa tine dar acum eu nu stiu niciodata daca maine o sa mai fii aici cand ma trezesc.

Mainile astea din pamant ma trag in jos si nu vreau sa fug de tine, dar vreau sa fugim impreuna. Vreau sa nu ne oprim nicio clipa, sa nu ne prinda din urma sa vedem totul si sa ne dorim sa cunoastem cat mai putine profunzimi din afara. Vreau sa alunecam si sa nu-ti intorc privirea din alta parte, sa ne privim mereu.Si nu vreau atatea lucruri si tu ai vrea sa nu vreau ceva si sa nu vreau nimic, dar tu nu-ti dai seama ca un suflet inert nu poate sa se tina de mana cu altul, nu poate sa stranga nimic in brate, nu poate sa se zbata ca atunci cand il prinzi sa-l simti cald, sa-l simti ca iti ploua cu bucurie si te priveste in zambet. 

Fiecare secunda de incertitudine ma dizolva, si m-as aduna din nou din praful care pluteste in norii de lumina de deasupra mea, dar daca-as sti ca vei sti si tu intr-o zi, daca-as sti ca intr-o noapte la 12 nimeni nu se mai transforma si devenim din nou o cea mai frumoasa parte.

Dar deocamdata m-ai lasat din nou sa ma descurc cu o dimineata. Si parca incep sa pierd. Cap ou pas cap?Imagine