iubitule,
cateodata mi-e frica de ploaia care poate de maine nu va mai cadea la fel
de genele tale care poate maine se vor aseza diferit peste marea albastra sau verde
de buzele mele de cires ce poate maine nu vor mai sti sa sarute
de mainile tale care nu vor mai  fi destul de mari ca sa adune de pe jos umbra mea
de petalele trandafirilor rosii care nu vor mai sti pe care perne sa-si rase mirosul sangeriu
de scobitura dintre gatul si umarul tau ce poate ma va fi uitat si nu va mai primi mandarinele din parul meu cu bucuria si zambetul de astazi
de podul palmei tale in care altcineva va scrie o poezie din vantul de toamna
de faptul ca maine nu-i primavara
de tine, iubitule, mi-e frica,
ca s-ar putea la noapte sa ma uiti si dimineata sa nu mai gasim in pat drumul spre celalalt,
ca s-ar putea sa zideasca cineva prapastia chiar atunci cand ne visam cel mai dulce vis, iar daca nu-i acelasi sa ne traim iadul de a nu mai fin „inlauntrul” a nimic,
ca s-ar putea maine sa trecem unul pe langa celalalt fara sa ne recunoastem,
ca maine n-ai mai avea maini calde, de copil,
ca maine privirile noastre nu s-ar mai vedea…
ca ochii nostri s-ar uita doar unii la altii,
ca am iubi ca si acum, unul prin celalalt,
…dar pur si simplu n-am mai crede in noi.
de mine, iubitule, mi-e frica. de mine.