ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Martie, 2014

aripi


747154eae037f304c698f4af600c1ed8Mi-ai gandit timpul cum mana dar intr-o zi amprentele s-au sters. S-a spart lumina si s-au infipt in mine toate cioburile, s-au amestecat cu intunericul secundelor pe care mi le-ai furat de sub perna si tu te-ai intors. Ai vrut sa doara iarasi, ai vrut o durere de menta si de trandafiri amari asa ca ai inceput sa le scoti pe rand iar eu ti-am soptit ca nu ne iertam nici astazi, nici maine si cand n-ai vrut sa pleci am aprins toate luminile, am adus toate oglinzile si mi-am deschis ochii, sa vad cum ma stingi, sa imi impregnez in minte pasii apasati in care mi-ai sugrumat sufletul, sa nu uit niciodata, sa nu ma mai intorc.

Eu nu ti-am cerut decat un cer pe care sa ma lasi sa zbor dar tu ai vrut sa ploua des, crezand ca poate te spala de minciuna, dar eu zburam aproape de pamant si m-ai stropit aripile cu noroi. Si aripile negre s-au uscat la soare dar tu nu le-ai mai iubit si-ai furat soarele ca sa-l duci pe alte ceruri. 

Ai scos astazi ultimul ciob si a durut mai tare sa vad cum nu mi-a mai ramas nimic, nici durerea, nici ura, nici nepasarea ta, le-ai scos pe toate doar ca sa mai doara un pic si aripile au plans rosu peste petele lor de noroi. Pana infloreste liliacul din care o sa-mi impleteasca aripi noi dulceata de trandafiri o sa treaca si durerea si nu ma vor mai durea nici ochii de la lumina cu care i-am inundat ca sa-ti surprind chipul.

Citeam candva ca e plin pamantul de lume dar sunt din ce in ce mai putini oameni si cred acum ca lumea te-a inghitit. Eu nu vreau sa ma mai inece strada, nu vreau sa ma amestec cu praful din lume. Aripile au amortit, n-au mai zburat de multa vreme, dar de durut ma doare numai primavara, caci era ultimul lucru pe care nu mi-l furasesi, insa acum mi-ai luat-o si pe ea si am ramas eu cu gradina mea goala, cu toporasii uscati, cu sare pe umeri si pe obraji, cu miros de mar pe palme si neintamplare pe buze.

Nu mai am nevoie nici de primavara, am nevoie numai de dimineti. Iar tu te vei opri candva din rasul tau isteric si vei vedea pe toate cioburile adunate ca ai ramas numai cu o oglinda sparta. Jucaria stricata cu care mi-ai alungat lumina si mi-ai adus doar umbre pe marginea patului.

Aici


Ai venit in zilele in care dorul se asezase intr-o cutie de bomboane si l-ai turnat in doua cani de ceai pe care le-am uitat la tine pe masa. N-ai promis nimic si nici nu ti-am cerut sa-mi zici despre maine pentru ca pe frunti ne invelea un cer nu al unui ieri sau al unui maine, ci un cer de aici, de acasa.
„Acum” imi sufla cald pe spate si eu l-am confundat cu vantul de primavara doar ca cerul nostru mi-a cernut ger pe umeri si-am ramas inghetata,ca florile pe care iarna din martie reuseste sa le pacaleasca.
N-am vrut sa te mai primesc dar mi-i deschis ochii cu forta cand te-ai imbracat in bezna si amintirea luminii mi-a desenat umbre pe dimineata acolo unde nu erau asa ca ai deschis geamul cu forta intr-o dupa amiaza si-atunci am vazut ca tavanul era prea jos si cautand prin intuneric am spart toate oglinzile. Acum puteam sa te vad pentru prima oara stiind clar ca ma uit la tine si am inteles ca nu semanai cu nimic din ce-i al meu.
Maine te intorci si daca te-ntorci ca sa ma chemi cu tine as vrea sa pot sa spun ca eu raman, ca pentru mine tavanul e destul de inalt dar nu stiu cat am sa pot merge in genunchi. Stii sigur ca am sa ma ridic si apoi am sa cad, iar tu de mult n-ai mai fost aici ca sa ma ridici, ci ca sa razi de prabusirile mele.
Tu poate te-ai mutat deja in alta camera cu un tavan la fel de jos dar cu un intuneric curat, cu draperii groasd si cu oglinzile lustruite de vreo ea. Dar stiu ca intr-o zi vei vrea sa tragi draperiile si poate umbrele tale te vor pacali

si pe tine si poate o sa-ti amintesti ca inca mai sunt de strans cioburile noastre.
Raman pana atunci pe pervazul camerei cu tavanul nostru jos. Dar am incuiat pe dinauntru. Noapte buna.