PATIENCE.


022616ba81667a89c1ebb0096919575bAsteptarea nu mai avea rabdare. Se saturase sa omoare timp, se saturase sa inghita uitarile si muradise deja toate amintirile incapatanandu-se sa creada ca toate rabdarile i-au fost curate, ca ea niciodata nu a asteptat degeaba, ca ea niciodata nu a fost in zadar.
Asteptarea imbatranise pe o perna. Acolo doar diminetile erau fericite. Dincolo de mijlocul patului dormea nelinistea lui. Nelinistea era mereu vesela. Visa noaptea valuri si soapte si sticle sparte iar asteptarea ramanea cu ochii in tavan, omorand timp, invelind din cand in cand nelinistea cu cateva secunde albe rupte de la ea, admormind spre dimineata, visand si ea ca intr-o zi nu va mai fi nevoie de rabdare, ca va dormi ea in partea stanga de pat. Dar asteptarea nu avea timp sa viseze niciodata. In fiecare dimineata ningea, iar nelinistea o trezea cantandu-i despre castele de nisip si oameni de zapada, despre zile fericite. O grabea sa traiasca dar a uitat sa ii spuna ca ziua marea spala nisipul si soarele topeste zapada, iar pana la pranz ii ramanea doar rabdarea ei si doi trei fluturi pe care si-i aseza noaptea cu grija pe noptiera.
Asteptarea nu ramanea niciodata in casa cu draperii verzi. Voia sa invete sa zboare, sa decupeze amintiri. Dar picioarele i se scufundau in tortuarele gri, iar orasul era plin de lume si gol de oameni si ea si-a dat seama ca nu voia alte amintiri, le voia pe ale ei. Pe marginea strazii zaceau uitate, adunate cu matura de sub bancile unde nimeni nu mai astepta pe nimeni, secunde inghetate si ude de la zapada topita, secunde de care i se facea mila, le ridica si le traia ea pana la urmatorul colt de strada.
Ajungea la metrou si o dureau toti oamenii care asteptau acolo inghesuind toate povestile lor pe scaunele albastre si clipele se ravaseau in zbomote si in vorbe, dar nimeni nu voia sa stie povestea nimanui. Pe geamurile murdare erau scrise cuvinte mari, ca „viata” sau „totdeauna” dar ea credea mai mult in „niciodata” si „trecator” pentru ca asta invatase ea pana atunci, ca toata lumea pleca si nici nu spera, nici nu se ruga sa se mai intoarca cineva inapoi.
Acasa la ea, asteptarea isi dadea voie sa se dezbrace de sensurile ei calme si sa iubeasca trecutul.
Ar fi vrut sa o astepte si pe ea cineva. Sa vina o ploaie care sa spele cerul de toate motivele pentru care nu putea sa se intoarca nelinistea la ea si maine dimineata si sa-si mai ia si diseara cu ea fluturii, sa-i plimbe pana in alt capat de oras gri, sa ii invete ca orice loc poate deveni „acasa”, ca poti sa opresti ploaia cu un pahar de vin rosu si ca fericirea nu are nicio legatura cu ziua de maine, ci cu degetele reci care iti mangaie tacerea.
Asteptarea nu era fericita. Invatase ca planurile sunt mai fragile decat panza de paianjen, ca ultimul fluture din colivie este primul care pleaca si ca oricat de bine si-ar matura nelinistile cioburile de trecut din suflet, tot va ramane unul, care mai devreme sau mai tarziu va sfasia asteptarea si-i va lua inapoi, una cate una, toate diminetile. Trecutul va spala fata ei de perna, va matura fluturii de pe noptiera si se va imbratisa cu nelinistea, iar asteptarea nici nu va sti ca ieri a facut schimb de locuri cu trecutul.
Si desi se chema asteptare ea nu mai astepta nimic. S-ar grabi undeva dar nu are unde. Asa ca nu ii ramane din nou decat sa aiba rabdare…