pièces


]Umerii ei mai murmurau si acum niste povesti. Despre perne goale si intrebari la care nu primise raspunsuri, despre seri care incepeau in zori si dimineti care se terminau cu ”noapte buna”. 

Ochii ei taceau si astazi asa cum tac frunzele cand uita vantul sa bata, cum tac oamenii carora le e frica sa-si spuna ca s-au uitat, cum tac cuvintele din frazele lungi care nu mai inseamna nimic. 

Chipul ei ingheta cateodata in zambete incalcite cu povestile din mintea ei, pe care nu voia sa le imparta niciodata, cateodata se incrunta inversunat la lumea care uneori era prea rea ca sa mai vrea sa-i apartina. Buzele ei uitau mai repede decat reuseau picaturile de ploaie sa se izbeasca de asfaltul peste care ea invatase sa pluteasca ca sa nu ii arda talpile, uitau culorile si nuantele de gri, uitau toate saruturile ca sa faca loc pe panza ei alba de amintiri doar acelora care contau, uitau viitorul pentru ca el parea sa se intample mereu altfel doar ca sa ii faca in ciuda, uitau tot si se multumeau sa zambeasca din nimicurile din care ea isi cladea castelele ei de nisip si pe care veneau de fiecare data zmeii sa le darame. Palmele se deschideau adesea mut, pe ascuns si asteptau sa vina cuprinda alte palme care nu erau niciodata acolo asa ca inventa un contur si o umbra la cativa metri in spate, cand de fapt o lua de mana dimineata, caci numai ea era acolo…

Urechile ei strigau ghicitori si cantece vechi din care mai stia doar doua trei cuvinte ca sa nu mai auda minciunile din care isi cladise sutele de vise ce se infipsesera in suflet precum aschiile si pe care a trebuit sa le smulga una cate una cand a inteles ca ea o sa mearga mereu singura pentru ca drumul alaturi de ei a fost mereu ocolit si a dus-o doar cu cativa pasi inapoi si cu inca niste regrete tatuate pe aripi.

Umbra ei radea isteric de oamenii care nu-si dadeau seama ca intunericul ei nu era acolo decat ca sa-i lumineze albul din chipul inca de copil si tristetile de ieri n-aveau putere asupra povestilor pe care ea le va scrie maine, care vor deveni poate tristeti la randul lor, pana intr-o zi, cand va gasi inspiratie sa scrie povestea buna, cu care va ramane pana la sfarsit. Dorinta ei rasuna printre ecourile pescarusilor si se-ntrecea cu ei pe cerul pe care acum nu mai uita sa il priveasca in fiecare zi. Dorinta ei nu mai era sa nu greseasca, si nici sa o apere cineva de greseli, nici sa ii spele marea in fiecare noapte de pe nisip urmele de pasi din momentele in care s-a impiedicat. Voia sa nu mai greseasca singura, sa aiba marea de spalat inca doua urme, sa nu-si mai inclesteze bratele in incercarea de a alunga vantul, ci sa alerge langa cineva asa de repede incat vantul sa nu-i mai poata prinda din urma.

Speranta ei a invatat ca poate sa fie fiecare zi primavara daca ne alegem o emisfera care nu e pe pamant, si daca invatam sa inotam si cu realitatea inlatuita de picioare, ca zarea nu-i mereu la capat, dar ne putem trezi dimineata mai departe de ea decat atunci cand am adormit pe umeri care nu erau pentru noi. Speranta ei a invatat ca rasaritul poate sa ne spuna povesti frumoase daca ne gaseste acolo unde trebuie, dar poate sa ne daruiasca lacrimi daca obosim si cadem in prapastii care nu ne apartin. Speranta ei a invatat ca poti sa cazi dar trebuie sa iti alegi un nor care e foarte sus de pe care sa te arunci, ca sa ai timp sa-ti desfaci aripile inainte sa zdrobesti campurile de maci cu greutatea viselor pe care nu ti le-ai gasit si care iti apasa pe umeri. 

Inima ei … inima ei nu mai avea contur si invatase sa curga impreuna cu dragostea pe care i se parea mereu ca o gaseste dar care radea de ea cand oglinzile ii aratau ironic in rimelul de pe obraji ca se insela de fiecare data. Stia ca era cineva care sa vrea sa o invete pe de rost si sa nu o mai uite dar era mai usor pentru toti sa invete urmele cearceafurilor botite si insomniile amortite in pahare de vin. Era mai usor pentru toti sa mearga la culcare cand nu aveau raspunsuri si sa aleaga mereu chipuri noi din multime, pentru ca noul nu pune niciodata intrebari si in ciuda a ceea ce credeti cu totii, pentru nou nu ai nevoie de curaj, curaj inseamna sa lupti sa nu se aseze praful. Intr-o zi mergi pe plaja si dai peste contururi deja impietrite, cu colturi de care te zgarii pe genunchi si goluri in care pasii iti cad cand nu te astepti, si poti mereu sa alergi in alta parte spre „noul” de fum pe care sa nu fie nevoie sa-l inveti, sau poti sa ramai si sa iti vindeci ranile deodata cu colturile acelea de piatra, sa te bati cu incertitudinile din privirile care n-au vazut mereu doar soare si sa darami tot tu zidul tau ca sa lasi sa se vada cum nici tie nu ti-au fost toate verile calde. Poti sa fugi undeva unde o seara nu o sa insemne nimic si apoi sa o iei din loc in alta parte, sau poti sa ramai si sa cazi si sa nu conteze prea mult daca te ridici pentru ca acasa poate deveni oriunde si orice. Inima ei a inteles sa ramana si a inteles ca singura nu inseamna nimic, dar inima ei a inteles si ca celelalte inimi nu inteleg.

A mai privit singura un apus si a mers la culcare, si-a spus singura noapte buna si a inceput sa viseze.