jours


Sunt zilele in care schiopatam si nu ne aducem aminte ca avem aripi. Ne impletim fiinta si ne-o desprindem greu de vreo poveste si nu stiu daca dureaza clipe sau eternitati sa uitam cuvintele pe care le iubim si sa-nvatam sufletul cuvinte noi. Vantul nu bate la fel aici si vom avea de umplut golurile a ceea ce ne fura timpul si mi-e teama sa nu obosim. Oamenii obositi nu-s cei care isi tin ochii pe jumatate inchisi, ci sunt cei cu privirea pierduta si cara cu totii fericiri pe umeri dar nu mai au putere sa le imparta nimanui. 

Sunt zile in care zambetele sunt imprastiate fara culori si trebuie sa le ghicim in chipurile reci dar unii vin sa ne invete cum sa le vedem. Rostim atatea si atatea cuvinte si nu ne dam seama ca ne inchidem singuri in camere mari si uneori apare cineva sa ne asculte si parca nu stim cum sa mai vorbim si parca ne asezam cuvintele mai greu cand le-asezam de pe buzele noastre pe buzele altcuiva. Si uneori… nici nu-i nevoie de cuvinte, atunci conteaza sa avem ochii curati.