ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: Septembrie, 2015

porte ouverte!


37c891010d66edc4a71a50252934ef01
Am stat cuminte pe fotoliu in camera de zi cu ochii atintiti spre usa. Pe scari s-a asternut praful, pe cer s-a asternut toamna. Zilele au curs pana cand a trebuit sa recunosc ca niciodata n-a mai trecut atat de mult pana sa te intorci , dar am mai asteptat un timp pana sa -mi dau voie sa soptesc  de parca as fi vrut sa anunt obiectele din incapere ca nu trebuie sa te mai asteptam, ca de data asta nu mai vii inapoi. Stiam ca trebuie sa plec, asa ca am inceput dupa cum stii ca imi este obiceiul, sa-ti scriu scrisori de ramas bun, vesnicele mele pretexte ca sa ma indemni sa raman. Le-am adunat pe toate, le-am parfumat cu mandarine si le-am legat cu o funda violet, dintre cele care-ti erau tie dragi, dar mi-am dat seama ca nu stiu unde sa le trimit. Am hotarat sa nu-ti mai las nicio scrisoare. Am mai privit spre usa cateva zile si cand am simtit ca sufletul imi amorteste l-am ridicat cu grija din fotoliu si l-am impachetat in rucsacul meu roz alaturi de trandafirii uscati si biletele tale in cerneala albastra si scris urat de copil. N-am impachetat atenta si nu mi-a fost frica sa nu uit vreo amintire pe sub pat pentru ca am tot sperat sa ma-ntalnesc cu tine pe scari si sa ma chemi inapoi dar cand am deschis usa scarile taceau si-am stiut ca plec de aici ultima oara pentru ca nici eu nici tu nu ne mai intoarcem niciodata.

Am lasat usa descuiata pentru ca nu mai era nimic acolo inafara de liniste si un pat din care am folosit mereu doar jumatate. Am mers la inceput cu spatele, mai mult mimandu-mi pasii ca, in caz ca te intorceai sa pot sa revin mintind ca am coborat sa-mi cumpar lalele. Picioarele au inceput sa ma doara si toamna a inceput sa fie rece, asa ca am intors privirea si am grabit pasul, sa nu ma prinda iarna pe drum. Ma uitam din cand in cand in urma si loveam trotuarele sperand ca ma gasesti dupa zgomot dar vocile de pe strada aglomerata acopereau sunetul pasilor mei si am inceput sa accept ca nici n-ai sa mai cauti ca sa trebuiasca sa ma las gasita. Am ratacit o vreme, pentru ca eu nu cunosteam vreun drum, mersesem mereu doar de mana cu tine dar am nimerit cumva calea spre „altundeva” si concentrata sa tin drumul drept am ajuns deja departe. 

Ploaia parea ca imbatase si soarele si norii si pasarile parca zburau altfel aici si dupa ce-am intrat intre noii mei pereti albi m-am asezat intr-un alt fotoliu albastru. Nu mi-am desfacut bagajele mult timp, crezand ca poate nu va fi nevoie sa raman, ca printr-o minune voi primi o scrisoare la noua mea adresa pe care nu o cunosteam bine nici eu si va fi nevoie sa ma intorc acasa. Dupa cateva dupa-amiezi care au venit si au trecut greu peretii mei cei noi au inceput sa devina acasa si eu am inceput sa despachetez incetul cu incetul rupand din suflet bucati mici ca sa am cu ce umple singura rafturile pe care ei le construiesc mereu pentru doi. Dupa un timp am inceput sa nu mai ascult scarile intruna, am inteles ca nu se vor auzi niciodata pasi pe lemnul proaspat lacuit si am invatat sa nu mai astept nimic. Am gasit si aici o florareasa la coltul strazii si m-au gasit si pe mine niste porumbei care ma viziteaza pe balcon. La inceput n-a batut nimeni la usa, iar cand au inceput sa bata eu n-am vrut sa le raspund.

Duminicile ma minteam ca voi deschide usa, asa ca imi cumparam de fiecare data lalele si le legam cu funde violet, ma parfumam cu mandarine si-mi imbracam rochia preferata, dar renuntam aproape imediat si ma minteam ca te mai astept  o zi si gata.

Uitasem si cum arati si nici nu mai stiam cine esti, cine mai trebuia sa fii ca sa ma potrivesc inca la tine pe umar. Amintirea mea iti taiase aripile iar tu din poveste te tranformasesi intr-un teanc inalt de motive „sa nu” peste care se asternuse praful. „Acasa” a devenit „acolo” si „acolo” a devenit „acasa”. Si chiar de ai gasi adresa si mi-ai scrie sa ma intorc, drumul inapoi ar fi prea lung, rafturile prea pline de lucruri de impachetat si iarna mult prea aproape.

Si chiar daca acum nu mai sunt lalele… si am ramas si fara funde violet, cred ca acum sunt pregatita sa deschid usa.

draga tu,


da7fe682b63c12a3db6108c225177af5
Sa iubesti inseamna probabil sa alegi mereu la fel, dar nu ne invata nimeni ce sa alegem cand nici noi nu mai suntem aceiasi.

Avem aceeasi umbra si poate acelasi chip si acelasi parfum, dar ochii nu raman la fel. Si vor fi oameni dispusi sa-ti tina noaptea umbra in brate, dar ei sunt aceia care n-au invatat ca umbrele nu te privesc in ochi. Mai sunt aceia care stiu ca din conturul umbrei sa-ti reconstituie cumva marginilie, sa te aduca inapoi dar aproape nimeni nu vrea sa infrunte privirea unei amintiri ce trebuie sa invete sa fie iarasi om. Si prea putini vor avea rabdare sa invete amintirea sa vorbeasca, sa alerge, sa zboare. Pe unii incepe cineva sa ne aduca inapoi si pleaca inainte sa ne invete sa radem sau obosesc sa ne tot rupa de trecut sa ne aduca in prezent.

Ii judeci pe cei care s-au oprit din impartit iubire dar nu ii intreaba nimeni daca mai au cui sa o imparta. Stiu ca exista unii oameni care inteleg ca nu avem nevoie sa ne arate cineva incotro e capatul tunelului, ci doar sa ne aminteasca cumva ca luminita aia exista si ca vor ramane acolo pana o gasim noi singuri pentru ca n-ar avea sens sa ne lase firmituri in urma lor ca sa ne arate drumul, nu-i asa?

N-avem cateodata putere sa ne privim in ochi si nici bratele nu ar putea inchega imbratisarile cu care am vrea sa uitam tot ce a aruncat trecutul peste golul de pe marginea caruia ne-am privit, de la departare. Dar eu am invatat ca niste nimic poate fi mai valoros decat castelele de nisip.

Dintre toti cei pe care i-ai pierdut vei ajunge sa iti dai seama ca cel mai dor iti este de tine, de cine erai tu langa ei si cred ca singura cale sa-ti treaca dorul e sa redevii cine erai si chiar daca vei fi singur de data asta poate fericire va insemna sa privesti la soare si la ceasca de cafea la fel cum o faceai odata.

M-a invatat cineva odata cum pleaca raul de undeva si se imparastie in o mie de locuri si mi-ar placea sa cred ca e la fel si cu binele. Si daca n-am fost printre cei puternici si cand trecutul ne-a pus piedica am aruncat cu pietre in prezentul de atunci, putem incepe de azi sa ii ridicam de pe jos pe cei care s-au impiedicat si poate o sa bata intr-o dupa amiaza la usa cineva, sa ne inapoieze o galeata cu pietre.