A fost odata

de ruxandra



Degeaba mai avem timp daca am ramas fara povesti. Asta nu ni se intampla niciodata in copilarie. As fi ascultat-o pe bunica inca o poveste si inca o poveste, insa vocea devenea la un moment dat somnoroasa si ochii se impaienjeneau. Ma-ntreb de unde mai avea bunica atatea povesti si eu simt ca parca nu mi-a ramas niciuna. Mai avem putin timp, voi nu stiti asta inca. Iar cei care stim, oricum nu avem ce face cu el. Ne putem preface, deci, ca mai avem o nemurire in buzunar si privim mereu in spate sa nu fi uitat ceva, cand trotuarul fura mut secundele de pe talpile noastre.Intre timp bunica n-a mai avut rabdare sa mai spuna povesti si anii i-au asprit glasul si veioza ei rosie s-a stricat. N-a contat prea mult atunci, pentru ca ai aparut tu. Am inceput sa ne spunem povesti unul altuia . La inceput ne spuneam povesti din trecut, alteori povesteam doar cum a zburat cerul pe deasupra noastra toata ziua si era destul. Cand nu mai aveam cuvinte, buzele stiau sa explice singure. Pana intr-o zi.

In ziua aia ne-am dat seama ca verbele nu mai erau umbra a ceva ce traise candva si despre care voiam sa stie si celalalt, erau numai pretextul sa ne-auzim vocile . Povestea nu mai era destul.

Si cand vocile au ramas fara povesti in care sa se imbrace ne-am multumit sa ne privim unul pe celalalt in ochi … dar cand adormeam, ochii ni se inchideau si in fiecare noapte, in somn, am inceput sa ne uitam unul pe celalalt. Nu stiu daca visele mele se vorbeau in cuvinte sau daca imi perindau prin nopti numai imagini, dar imi era din ce in ce mai greu sa mi te amintesc dimineata si uneori imi parea pentru cateva clipe ca ii cunosc mai bine pe aceia din vis decat pe tine. Ne intorceam acasa din ce in ce mai obositi si scuturam buzunarele in cautarea unor povesti dar nu cadeau decat firmituri din mizeria strazilor si adormeam repede fara macar sa ne privim.

Am vrut sa ne salvez, asa ca am inceput sa ies pe strazi in cautarea unor povesti, cand ar fi trebuit sa ma iei de mana sa mergem sa ne construim singuri una. Vanam prin colturile bulevardelor vreo intamplare pe care sa ti-o astern seara la picioarele patului dar adormeai mereu inainte sa imi gasesc cuvintele, pe care mi se parea din ce in ce mai greu sa le aleg. Povestea nu parea niciodata destul de buna, deznodamantul nu se potrivea cu coltul pernei tale.

Patul n-a mai fost locul cu povesti, asa ca ne-am gasit alt public, alti povestitori. Veneam mereu nefericiti, caci vocile acelea nu erau niciodata ale noastre, dar fata in fata ne amuteam unul pe celalalt. Cand n-a mai fost nicio poveste de spus si nici nu mai aveam rabdare sa cautam, am plecat de tot. N-am mai gasit acelasi voci si parca tot obositi adormim de fiecare data.

Am strans intre timp multe povesti, dar inca tac in fiecare seara. Ti le-am pastrat tie pe toate, le-am scris, sa nu le uit si le-am legat in unda violet. Le-am ascuns in capatul noptierei si am inceput sa te astept. Am inteles apoi ca nu te mai intorci. Acum ma multumesc cu visele si cu niste realitati mult mai absurde decat ele, iar inainte de culcare… tac.

Nu stiu a cui e vina ca noi nu mai avem un “a fost odata”. Probabil ne-am concentrat amandoi numai la a doua parte… “ca niciodata”.

Anunțuri