am alergat

de ruxandra


eb3a1e241cf0985e9a2733071b781c2dam alergat…

nu de ceva sau de cineva, nu spre ceva sau spre cineva. Pentru că nu învățasem să simt că am ajuns și pentru că știam că de fiecare dată exista în altă parte”.    Pentru că nu învățasem să rămân, pentru că nu a strigat nimeni destul de tare să mă întorc. Pentru că-mi era frică să nu-mi placă prea tare cum se vede soarele după-amiaza din vreun colț de stradă, pentru că eu nu știu să fiu mereu alta și-mi era teamă că oamenii s-ar plictisi  dacă n-aș ști cum să spun bună dimineața altfel de fiecare dată.

am alergat…

nu pentru că nu-mi doream mai mult decât orice să trebuiască să mă opresc, nu pentru că am vrut mai mult, ci pentru că am vrut exact cât am nevoie. Pentru că știam că e mai bine să creadă că fugi din cauză că ești rece, decât să rămâi să îngheți lângă oameni reci. Fugeam de frică să nu se întâmple sau pentru că nu s-a întâmplat. Fugeam de ce nu erau, de ce ar fi putut alții să-mi fie. Pentru că acum nu însemna nimic când în altă parte existau oricând, oricum, orice.

am alergat…

de jumătăți, de suficient, de teamă să nu aparțin unui acasă în care într-o zi să-mi spună că nu mai am loc.  Ca să nu ajung cumva să am adresa nepotrivită, pe-o stradă mare, cu flori plantate ordonat pe margine și indicatoare de care se-mpiedica visele când încearcă să zboare. Am alergat, deși știam că nu contează de unde privești apusul, ci de lângă cine. Pentru că știam că poți mult mai ușor să te rătăcești stând pe loc, dar în locul nepotrivit. Pentru că-mi era frică de colivii, dar am învățat că lumea e o cușcă într-atât de mare încât poți alerga o viață și tot nu ajungi în capătul celălalt.

am alergat…

de rău, pentru că știam că e și binele pe undeva. De urât, crezând că frumosul se ascunde în altă parte decât la doi pași în fața mea. De substantive, pentru că oamenii iubesc în verbe. De totdeauna rostit prea repede, dar am dat numai peste niciodată. De oamenii care râdeau când mie imi venea să plâng. De teamă să nu se termine drumul voiam să verific mereu că mai este ceva  și mai departe. Am alergat în spirale, cum e sufletul, nu în linii drepte cum sunt săgețile cu care mintea încerca să-mi pună piedică.

am alergat…

pentru că destinațiile sunt pentru idealiști și de fiecare dată când am bătut la ușă nicăieri nu era acasă. Pentru că mai bine ești obosit decât resemnat, mai bine trăiești cu teama că nu te mai așteaptă nimeni la capăt, decât cu spaima că nu se va opri nimeni din alergat în capătul pe care ți l-ai ales tu. Nu pentru că nu voiam să împart, dar de teamă că nimeni nu va vrea să împartă cu mine. Pentru că , deși știam că nu am să țin pasul, voiam să nu mă lase nimeni în spate. Pentru că, deși timpul mi-o lua mereu înainte, credeam că dacă fug n-am să devin niciodată trecut.

am alergat…

pentru că nu-mi plac amintirile și locul amintirilor va fi mereu în spate. Pentru că n-am simțit că mi se potrivește vreun viitor. Pentru că nu știam că străinii de mâine ce nu mi-au greșit încă nu-s oameni mai buni decât cunoscuții de astăzi care au eșuat. Pentru că voiam să mă cunoască pe mine,  nu să recunoască în mine pe altcineva, o himeră de-a lor, crezând că sunt vreo oglindă.

am alergat…

pentru că n-am găsit un același pentru care să pot rămâne să fiu aceeași. Pentru că toată lumea mi-a dat drumul. Pentru că nu am luat pe nimeni de mână ca să trebuiască să rămân. Pentru că mereu undeva e primăvară.

am alergat…

până într-o zi când… m-am oprit.

Anunțuri