ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Luna: August, 2016

àproposdutemps


100dbf4ea801077dd8b0ee8fc6e20948Și dacă ne-am închide între pereți fără ferestre cum mi-ai putea arăta noaptea dintre azi și mâine? Cum ar veni toamna fără să-mi arăți frunze galbene? Cum ar mai trece timpul dacă ne-am uita ceasurile acasă? Cum am îmbătrâni dacă n-am avea lumină să ni se vadă chipurile cum obosesc?

Ți-aș spune că pentru fiecare om o oră înseamnă altceva, că numai pentru clepsidre timpul trece la fel, că eu măsor timpul în așteptări, iar pentru mine încremenirea asta n-a durat deloc.

Spunem că timpul trece peste noi, de parcă oamenii ar fi statui, dar cred că noi alergăm deasupra lui, noi îl lăsăm în urmă și noi îl fugărim.

N-are rost să ținem timpul pe loc, trebuie noi să știm când nu mai e nevoie să ne grăbim, pentru că într-o noapte poți visa o viață întreagă, pentru că în câteva secunde poți să-ți amintești fericiri întregi. 

…și probabil secretul este să nu mai privești acele cum amețesc pe cadrane și-atunci n-ar putea să mai numere toată distanța care ne-a mai rămas. Dar eu nu știu cum să sting lumina.

 

când


caffe53fbebb28e0620380a75d82b631Când taci. Când tac și eu. Când parcă am uitat  cuvintele, când am uitat cum să vrem să le mai începem. Când eu spun fără cuvinte și tu răspunzi printre ele. Când îmi răspunzi la ce nu știu să te întreb, când știi fără să-ți spun. Când mi se face teamă de fericirea mea, când dimineața răsare în copacul din fața ferestrei dar nu ne pasă de ea… și tot nu am dormit si tot nu avem nevoie de alt început.

Și-n toată povestea asta în care oamenii se grăbesc să termine propoziții, caiete și anotimpuri, în care așteaptă noaptea și-apoi dimineața, iarna și-apoi vara, ea nu vrea să se termine, să se grăbească. Și-n toată povestea asta în care oamenii se culcă devreme ea o să-ți păteze nopțile de vară cu un pahar de vin vărsat intenționat.

Când deschid ochii numai ca să mă conving că ai rămas, când mă mir eu că încă sunt aici. Când liniștile noastre dorm lângă noi în pat și n-avem nevoie să le umplem de cuvinte. Când ne ținem de promisiunile pe care nu ni le-am făcut și uit finalul ca să nu trebuiască să ți-l povestesc niciodată.

În povestea asta timpul ninge cu ziduri ca să nu îi clintească cineva de acolo, să nu devină atenți la detalii. Nimeni nu e puternic și nimeni nu e slab. Și poate unul crede și altul speră și poate unul știe și altul uită dar e loc destul pentru amândoi cu vise și frici și îndoieli și genunchi zdreliți și bătălii câștigate și zmei fioroși.

Când inimile nu bat degeaba și nimeni nu mai ține minte cum se minte. Când nimic nu trebuie și ne cresc aripi fără să ne alerge pretenții. Când dorința fuge mai agil decât frica și nu există timp și nici devreme și nici târziu. Când acum e suficient și nu e nevoie de sens pentru că nu mai este în altă parte. Când nu mai e ceva de cerut și amorțeala murmură că ne-am ridicat ca să cădem și să strivim tot ce nu eram noi.

Și-n toată povestea pe care e posibil să nu o înțeleagă și să fie altfel pentru fiecare nu o interesa decât să fie o poveste șchioapă, căreia să îi cunoască numai începutul.