la chambre blanche

de ruxandra


La capătul primăverii, ca la un capăt de coridor în care după-amiezile se odihneau leneș, era o cameră albă. Pe pereți nu erau tablouri, erau fluturi cu aripi gri și stelele de pe tavan adormeau mereu înaintea noastră.… camera era plină cu liniște. În peretele din fața patului am construit o fereastră, tot albă și ea, iar din spatele ei ne pândea dimineața o pădure verde. Când liniștea din cameră voia să rămână singură ne plimbam ore întregi prin pădure, fără să căutăm nimic, pentru că avem deja în camera albă tot ce ne doream. 

Câteodată nu te găseam acolo, dar mă mutam în partea stângă, unde stăteai tu de obicei și te așteptam cuminte , pentru că te întorceai de fiecare dată. Primăvara îmi ține mereu de urât când ești plecat, chiar dacă acum e octombrie. 

Pereții sunt impregnați de zâmbete și cântece, pete de vin roșu și dulceață de cireșe amare. Liniștea nu se termină niciodată, pentru că ea intră pe fereastră și ni se furișează sub pernă.

În camera albă nu sunt fotolii sau mese, nici lămpi, nici furculițe, pentru că nu am mai avut loc după ce am adus aici toată fericirea. Zilele în care suntem aici sunt prea scurte, iar zilele departe par ca nu se termină. 

Înainte să ni se închidă ochii ne spunem mereu aceleași povești ca să fim siguri că nu le uităm, dar sunt poveștile noastre preferate, de care nu ne plictisim niciodată.

Nu avem pahare pentru vin și uneori diminețile sunt reci pentru că uităm fereastra dinspre pădurea cea verde deschisă peste noapte, dar camera cea albă plină cu liniști de la capăt de primăvară ramâne perfectă și nu m-aș întoarce nicăieri în altă parte zâmbind.

Anunțuri