ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

Categorie: dependente.

see you in paris.


Ai fost pe sase ceruri, nu de fiecare data raza, dar pana acum nu ai zburat. Vantul se joaca acum in mana ta, si tu pasesti pe valuri. Te-ai murdarit pe frunte de ploaie, si ti-ai dat seama ca lacrimile astea nu sunt asa sarate. Te tine in brate si nu stii, nu mai doare, trecutul galben , toate furtunile albastre, toata ceata. Tu zbori si cineva merge spre tine, , nu merge grabit asa cum o faci tu, rade simplu, rade tare.

Am ales patefonul pe care il vom pune in camera cu ferestre spre sud, atunci cand vom fugi sa ne ascundem de a deveni oameni mari. Oare oamenii mari pot sa mai rada de aburul pe care il respira iarna cand e foarte frig, sa alerge pe gheata de mana, sa rada la fulgii de nea? Oare vrem sa riscam sa vedem cum ar fi asa?

E inca liniste asa ca pot auzi clar tot zgomotul. Sa soptim dragostea invers, sa nu zambim politicos, sa-mi devina tot nimicul pe care l-am avut, „acum”-ul impregnat de tine. Povestea e frumoasa cand nu se termina, cand genele tale vor adormi pe-acelasi albastru si maine. O sa trag obloanele pe care am desenat rate galbene jumatatii noastre de nor, si o sa stiu ca zmeul nu cade de data asta.

Tu.


Ma vei privi albastru si deasupra mainilor noastre va ninge. Fericirea asta s-a topit spre tine si eu am uitat cum sa fiu fara. Daca inainte te priveam de dupa cani de ceai , acum bem impreuna din acelasi vin rosu,dupa ce eu sarut toti fulgii care ning pentru tine.
Nu-mi place iarna, capsunile pe care le cresc sub pat nu iubesc ninsoarea cand sunt zorii reci. Locul nostru poate nu e aici si poate nu-I nevoie sa avem un loc atata vreme cat mai avem chef sa radem ca sa te miri tu cat de copii suntem sunt, cat timp mai alunecam oriunde pe trotuar intr-o zi de cinspe ,cat timp ai tricoul portocaliu in care am visat albastru prima data.
Un ceainic gri de pe o masa de lemn tine minte dupa amiezile primaverii trecute,cand eu n-aveam curaj, cand tu inca nu uistasei…am-cred- certitudinea ca ai reusit sa iti amintestii si n-as vrea sa aflu cum e sa uiti din nou.

sunt


Lumea inca se vede la fel de pe umarul tau stang. E aceeasi aroma, acelasi sentiment ferm -atunci nu mi se putea inampla nimic-. Mainile mele mici se potrivesc inca la fel in palmele tale mari si imi tot ating obrazul drept de parca vreau sa imi tatuez acolo soapta ta. Firul de care ma agat acum, in secunda asta in care inca  stiu ca sunt fericita a ajuns groaznic de subtire. Am condamnat. Pe mine, pe tine. Nu pentru ca am facut si vom face greseli, ci pentru ca desi am descoperit ca inimile noastre inca bat la fel, nu reusim sa ne sincronizam. Avem si n-avem tot timpul din lume. 

 Tu nu stii cum e sa nu poti sa scoti un anotimp doua cuvinte. Cum e sa intorci privirea in alta parte. Si astazi -ai vazut ca abia reuseam- am izbutit cu greu sa zic primul adevar de primavara asta. E o prostie, pentru ca primaverile s-au saturat sa tot apara odata la o iarna si un sfert si eu m-am tot saturat sa ma mint ca pot sa-mi caut alte primaveri.

Eu n-am sa stiu niciodata sa ascult. N-am sa stiu sa nu fac gresel, n-am sa stiu sa nu-mi doresc sa le fac. Dar am ridicat la rang de arta regretul. Regretul dinainte , din timpul si -similar cu datul capului de toti peretii- regretul de dupa marile mele greseli.” Nu exista greseli mari sau mici”, aud de cateva ori pe saptamana asta dar toate greselile mele sunt imense.

Nu-mi regret insa greselile, imi regret natura. Regret ca mi-a luat atata timp sa ma pot uita fara ocol la tine in ochi, regret ca eu sunt facuta asa incat sa trebuiasca sa zic „indiferent de ce se va ma intampla”.

Urmarea ramane aceeasi, greselile raman si vor fi greseli. Unele lucruri sunt si vor fi pentru totdeauna, indiferent de ce raspuns voi da peste o vreme, indiferent de ceea ce voi recunoaste sau nu intr-o alta dimineata. Ramai ce ti-am zis ca ramai, pentru mine esti ceea ce ti-am soptit. 

 

Vika Gazinskaya. Leonid Alexeev


Exasperată să tot aud cum acolo sunt cele mai frumoase femei, cele mai elegante ţinute şi cei mai… am căutat şi am găsit câţiva designeri ruşi de care nu am auzit până acum, dar au colecţii superbe şi, întradevăr , este ceva proaspăt în liniile ţinutelor dinspre răsarit.

Una dintre preferatele mele este Vika Gazinskaya. Înainte să vă arăt câteva dintre creaţiile ei , cusute manual, din aceleaşi materiale pe care le folosesc Yves Saint Laurent şi Lanvin trebuie să vă spun că a intrat în colegiul de moda din Moscova la vârsta de 16 ani, debutând în 2007 cu o minunată colecţie de rochii. Mai jos o puteţi admira pe Vika şi ultimele sale colecţii.

 

Vika Gazinskaya

Colecţia toamnă-iarnă 2011

foto: Ernest Yakovlev, vikagayinskaya.com

Colecţia primăvară-vară 2010

foto: Aleksey Kolpakov, vikagayinskaya.com

O altă surpriză a fost rusul Leonid Alexeev din Saint-Petersburg. A realizat ţinute pentru Muzeul de Artă din Moscova şi in 2009 a fost numit de către revista CQ „Designerul Anului” . Conceptul lui Leonid este o transformare extravagantă a ţinutelor standard, pentru oameni care vor sa transmită un mesaj societăţii şi îndeamnă la exprimarea propriei personalităţi.

 

Leonid Alexeev

Leonid concepe atât colecţii pentru ele…

Colecţia toamnă-iarnă 2011

 

leonidalexeev.com

Colecţia primăvară-vară 2010

 

leonidalexeev.com

…cât şi pentru ei:

Colecţia toamnă-iarnă 2011

 

leonidalexeev.com

 

la asta astept un raspuns.


Si-as vrea sa stiu pentru cine este mai greu: pentru cel care asteapta pe cineva, constient ca nu va veni niciodata sau pentru cel care stie ca pe el nu il mai asteapta nimeni?

nov.


De unde ai inceput si unde ma termin? Cum ne-am dobandit toate cicatricile si de ce le intelegem atat de diferit. De ce tu vezi in rani ceva nobil si eu vad mirosul intepator de sange? Vrem…stim de fapt prea putin ca sa meritam sa ni se raspunda la intrebare. Dorinta ca trecutu-mi sa nu fi existat devine din ce in ce mai acuta, oricum n-am invatat nimic. Independent de vointa mea, ei inca mai reprezinta interesele mele. Si stiu deja ca acolo nu-i nimic de vazut. Am fost deja de cateva ori si m-am intors de fiecare data dezamagita.

Unde-i cerul tau? De ce au facut case cu tavan atat de jos? Te sfatuiesc sa porti papuci albastri ca sa nu te murdaresti de cerneala de prin balti. Treci cu mana peste umerii goi, nu pentru ca vrei sa ii simti acum…te gandesti ca poate maine iti va fi dor sa-i vezi si nu vrei sa ai ce-ti reprosa. N-ai nevoie de toate astea. Iti pot jura ca nu-ti vor lipsi. Pot sa-ti arat maine, daca ti-e dor , toti oamenii din orasul asta….poate doar daca ploua.

E usor. Daca ploua ii gasesti in mansarde pe visatorii ce isi savureaza picaturile de  melancolie. Pe narcisisti ii gasiti cu o carpa stergand nebuneste oglinzile udate de ploaie si cei trufasi sunt dupa usa, incercand sa-si convinga propriile angoase ca nu exista. Indragostitii alearga probabil prin ploaie si cativa care s-au saturat de acest cliseu au facut pneumonie de ultima oara cand a plouat raman in casa. El va privi intr-un punct fix si ea se va chinui sa isi dea seama la ce se gandeste. El nu se va gandi la nimic. Ploaia se va opri, in cele din urma. Mai sunt multi. Mai sunt cei care numara picaturile sau cei ce incearca sa le stranga pe toate…cei care le sterg de pe cer si le pun in tablou.

In insectarul iernii asteia colectionez doi fluturi. Pe unul din ei il voi primi inghetat. Al doilea va mai avea timp. Si daca nu ne mint, fluturii mei vor incepe sa zboare la vara, Da, atunci vor pleca. Dar nu va mai conta. Primavara va fi deja trecuta.



joi, 7 octombrie, 2010

Draga tu,

N-ai ajuns nici acum in gradina aceea. N-as putea fi atat de ipocrita incat sa sustin ca te astept de atunci. Ti-am pastrat totusi o gutuie de toamna trecuta pentru ca n-ai fost aici sa le gusti si un bol plin de capsuni in frigider. Datez scrisoarea pentru ca sigur nu o vei gasi printre toate hartiile de la tine de pe masa si oricum tie iti pasa prea putin.

Dar acum nu ne mai face nimeni cunostinta a nu stiu cata oara si noi ne prefacem complice ca nu ne stim doar ca sa repetam momentul (ciudat si aiurea de fiecare data). M-am informat de fiecare data singura despre tine pentru ca desi esti indragostit de tine insuti nu prea vorbesti, nu vrei sa-mi spui nimic.

Dupa ce te-am pacalit ca te alung a nu stiu cata oara ai refuzat sa mai pasesti pragul cu ambele picioare si a fost destul de incomod sa te servesc cu briose si tort de ciocolata.Dupa ce te-ai intors e atatea ori si mi-ai dat dovezi din ce in ce mai solide, deodata te-ai evaporat. Dupa ce ai scris cantece, dupa ce ai trimis flori, dupa ce mi-ai spus… dar nu-ti mai amintesti.

Mai vreau acum sa ma minti odata dar asa n-as mai putea fi sigura de nici un adevar. N-as putea spune ca imi displace, chiar si asa. Vreau sa fii aici , dar parca nu acum si totusi maine mi-as fi dorit sa te fi gasit „atunci”. Nu mai am nimic. Am avut grija sa fac curatenie foarte atent in zecile de „sfarsituri” pe care ni le-am hotarat, fie ca ele au fost mai mult sau mai putin definitive.

Stii atat de bine toate astea incat nu vad de ce le mai scriu. Probabil nu le stiu eu destul de bine.N-am invatat inca ce sa fac si cred ca am avut destul timp…insa nu a „trebuit”, nu „trebuie” nici acum nimic. Daca maine voi avea chef voi veni , daca maine n-ai sa ma primesti, voi calca pe primavara cu talpi reci si tu vei rupe toate frunzele galbui de toamna.

Cand vei aea nevoie de ghiocei cu adevarat nu vei gasi dar eu am uscat fiecare trandafir.  Avem… avem mai multe „fost”-uri decat iti poti inchipui, probabil le-ai uitat deja pe toate. Avem mai multe „vom” decat avem „eu” si „tu ” separat si cu toate astea inca nu ne hotaram pe unde o luam, daca spui da sau nu cand te intreb daca vrei zahar in cafea.

Ca a fost acum 8 ore sau 16000 (nu , nu e un numar la intamplare), a fost la fel . Doar ca tu nu stii inca, iar cand va afla o/un ea/el va  fi deja prea mult timp de cand stim. Nu imi amintesc daca nu faceai promisiuni sau nu obisnuiam sa le cred. Nici macar asta nu conteaza. Ai putea sa te reapuci sa porti camasi in patratele si eu ma voi reapuca sa iti soptesc cum ai uitat sa le scoti eticheta.

Nu refuz sa te astept dar nici nu-ti promit ca nu te mai alung vreodata. Tu n-ai invatat sa crezi si eu n-am incetat sa fiu naiva. Am crezut de atat de multe ori in metaforele unor migrene   si nu m-am saturat. Nu m-am plictisit sa te astept de fiecare data. Dar nici nu ai plecat ca sa te poti intoarce.

Eu pana atunci o sa ma gandesc ca pana la primavara mai este totusi atat de mult timp.

Tu stii ca-n fiecare toamna ma intorc la tine…

jamais.

chipul din oglinda


De o parte şi de cealaltă a oglinzii, cel mai temut demon al meu şi cel mai iubit zeu se privesc. Privirile trec prin sticlă şi muşchii lor stau încordaţi, pregătiţi să se ferească de cioburile ce vor cădea mut din sticla şi argintul de la graniţa a două universuri, din care cândva, doi oameni s-au oprit să mă caute.

Este nefiresc să existe un epilog neprecedat de un prolog, însă geamul prafuit le decantează dureros şi unul din Dumnezeii inventaţi de noi soarbe o licoare vişinie cu tot ce a rămas. În jur este un haos de suflete de care ne-am dezbrăcat, exuvii de care ne-am plictisit, personalităţi ce nu ne reprezentau şi de care ne-am lepădat repede … Împreună un demon şi un zeu de aceeaşi statură ,complice, se declară nuli, nemaireprezentând mare lucru, dar nici nimic.

Oglinda însă nu se sparge între doi, dar aceiaşi ochi căprui, poate fi vorba de oricare oglindă. În faţă, priveşti la un “tine”, care a existat cu o fracţiune de secundă înaintea mometului în care reflexia s-a întors. Poţi să o priveşti în ochi pentru că nu te va întreba dacă eşti fericită sau nu şi nu va încerca să îţi ghicească pe chip temerile si nostalgiile.

Între noi, tu şi eu, eu cu mine, oglinzile sunt despre aşteptări, supraestimări şi hotărâri spre a te complace. Dacă m-aş obişnui cu tine te-aş omorî, n-am mai fi două, aş rămâne singură, nehotărâtă dacă tocmai mi-am ucis demonul la care ţineam atât de mult, demon de care mă desparte un perete pasiv la toată povestea, sticla de clepsidră pe care o voi sparge ca să îmi eliberez chipul şi visele ce au început să se rideze în ultimii 16 ani de soare şi hazard.

Sunt singură aici şi sunt aproape sigură că nu este nimeni în jurul tău.Singure …atât de împreună. Privesc în tine, replică a mea ancorată de pământ, de aici de sus din norii mei, tu, capriciul meu albastru la care îmi place să mă tot întorc, eşti personificarea dezechilibrului în care iubesc să plutesc. Între noi două, oglinda, ca funda unui zmeu, panglică ce mă ţine totuşi pe pământ arătându-mi toate lucrurile ce merită văzute, deşi nu cu o precizie perfectă, omiţând din parfumul de levănţică şi estompându-mi roziul şăgalnic al zâmbetului, dar totuşi destul de aproape de realitate. Aşa că în loc să deschid ochii, riscând să nu mă mai recunosc, prefer să imi reconstitui imaginea în minte.

Astfel, mă uit in oglindă destul de rar şi te mai văd atunci cand plouă. Fulgerele îmi vestesc victoria ta, a efemerului… iar tu, tu eşti proiectată strident prin toate bălţile de pe bulevardele mari ale oraşului, în oglinzile retrovizoare, în vitrinele magazinelor şi în picăturile sărate de lacrimă. Apoi apare soarele, şi ştim cu toţii că este periculos ca soarele să bată în oglinzi.

Privesc  în tine şi  mă gândesc că aş umple tavanul de apă şi aspiraţiile mele ar fi la tălpile tale. Mută-te pe podeaua iundată şi vei deveni o fotogramă, obţinută cu greu între valsurile pe care le dasez cu un el. Un el pe  care nu îl împart cu tine. Dacă am rămâne cu toţii prinşi în oglindă ne-am zgâria în primele clipe, apoi ne-am iubi sub praful care s-ar aşeza în prima duminică după –amiază.

Umbră prelinsă pe colţul obrazului, fior lichid pe tâmpla dreaptă, muşcătură şoptită pe buza de jos, gâdilat pe lobul urechii dinspre răsărit.Pe genele tale s-au întins norii, iar la tine în păr s-au dezbrăcat  zambilele, a rămas parfum pe pleoapa ta stângă.

Apoi se întâmplă, şi mă încrunt, tu te sperii şi vrei să te întorci cu spatele, dar rămân aici, nu poţi pleca. Nu mai e despre cuvinte pline de ură, nu le-ai auzi oricum, de acum ne înţelegem din priviri. Iar voi, ceilalţi, nu vă doriti sa fiţi prin preajmă când mă uit în ochii (m)ei. Şi totuşi, de ce eşti tu aşa de rea şi plină de imoralitate, că eşti goală pe dinăuntru…

Iar tu, draga mea “eu” vei rămâne acolo multă vreme, oglinda asta fiind orgoliul meu, în care mă uit mult prea rar, ca să îmi permit să mai recunosc câte ceva din ce-am ajuns, de fiecare dată privind cu teamă, să nu descopăr inumanul din ce în ce mai mult. Mă sperii şi plec, la fel faci şi tu, de parcă ne-am înţeles. Mă mai întorc şi te găsesc aici şi-ncepi să imi arăţi defectele înfipte mai adânc în fruntea ta şi-mi dai de înţeles că e dureros. Eu m-am obişnuit să fac experimente doar cu sufletul meu, să iau decizii proaste, să găsesc pe cineva pe care să învinovăţesc mereu, şi-mi vine ideea ca eşti deja aici… o să mă mulţumesc cu asta. E vina ta. Şi totuşi nu sunt uşurată, ca de obicei. Îmi dau seama apoi, că am aruncat spre mine cu toate.

De fiecare dată când doarme şi eu am insomnii se întâmplă să vin aici şi parcă acolo unde eşti tu, este mereu primăvară, este mereu cafea facută şi te dai câteodată la o parte, mă laşi să văd… în lumea ta… adică în spatele meu. După poarta de sticlă se văd luminile oraşului. Poarta nu este încuiată, dar este transparentă şi e de ajuns ca să mă facă să îmi doresc sa nu mă mai întorc. De după gardul verde obişnuiam să privesc sfios… lumea. Acum nu aş vrea să mă întorc. Suflu spre fum şi imaginea se dizolvă . Nu mă întorc. Mi-e frică de copiii ce privesc lumea de după porţi, acum sunt de partea cealaltă.

Până să îmi dau seama că este a mea, o lacrimă îţi curge pe obraz. Stai ca o jucărie tristă pe care nu a cumpărat-o nimeni , în gemul unei vitrine acoperite doar pe o parte deocamdată.Nu primesc răspunsul întrebărilor mele si privirile tale trădează ce gândesc. Ţi-e frică să nu rămâi doar o fotografie îngalbenită de timp, nu de toamnă şi să te ude ploaia…

Eretocrit al acestei poveşti, îţi jur că tu o să rămâi cu mine, că vom face greşelile împreună. Când se face dimineaţă realizezi că tu nu ai o umbră a ta… nu poţi veni după mine. În lumea asta ai nevoie de o gramadă de lucruri, dar întâi şi întâi de umbră. Când nu mă vei găsi, să mă vezi…Când ţi se face dor, respiră-mă!

Îmi fac în cele din urma curaj să deschid geamul si mă gandesc la ce voi desena cu degetul pe altă bucată de sticlă… Altă eu… şi trebuie să aleg foarte atent pentru că niciodată nu se mai abureşte la fel de bine după ce greşeşti odată desenul. Niciodată sticla nu va mai fi opacă, si din exterior le va fi din ce în ce mai uşor să privească spre mine…

Poţi să mă priveşti cu dezaprobare cât vrei tu, poţi să curgi la infinit în metrul tău pătrat de transparenţă, poţi să te îneci sau nu, dar n-ai sa vezi ce e mai departe. Urlă-mi să te eliberez, imploră-mă sa mor puţin, te-ai înşelat şi de data aceasta…rămâi să vezi…de plecat oricum nu poţi pleca niciodată. Şi dacă pe tine te sperie eternităţile la fel de tare ca şi  pe mine, sparge-te!

Este interesant cum niciodată nu îţi dai seama când ninge ultima oară. Cum nu reţii amănuntele de ultima oară pentru că mereu te gândeşti că va urma o alta.  Nu-ţi vei lua la revedere de la tine însuţi vreodată însă la un moment dat toate oglinzile din casa ta vor fi acoperite…

Chere Amelie,


Ti-am scris ceva aseara insa nu m-am dus dimineata la posta cu scrisoarea. Am preferat sa imi beau cafeaua si sa mai astept putin… ce? Nu stiu foarte bine. In cele din urma voi sfarsi prin a-ti abera despre aceleasi lucruri, doar ca sunt blocata , pe coarda a 3-a a unui grif si fa-ul o sa se rupa. Intre biletul ce avea sa ajunga peste 3 dimineti la tine si cel pe care il scriu acum difera doar negatia unei fericiri. E usor de omis si greu de sesizat un motiv anume. Nici eu nu stiu…

El nu a venit si afara nici nu a mai plouat de atunci. Au fost rafale ratacite de vant spre apus ca sa imi aminteasca … Nu traim niciodata o simetrie, o reciprocitate perfecta a sentimentelor. Privesti spre oglinda si-ti vezi reflectia diforma, sau mai rau…nu vezi nimic. Amelie, le-as acoperi bucuroasa pe toate dar mi s-a spus ca se obisnuieste asta doar la morti. (Pierre va face un comentariu rautacios cand va citi)

Imi vine greu cateodata sa scriu… E ca si cum ar trebui sa recunosc ceva, ca si cum al trebui sa il accept pe „totdeauna” sau „niciodata”, Nu ma impac usor cu vesnicia pentru ca o neg si nu o inteleg.Prologul si epilogul nu se amesteca niciodata si totusi delirul s-a decantat de realitate intr-un mod destul de dureros si au ramas resturi pe marginea canii de ceai. Ma agat destul de mult de potentialul viitor si uit sa conjug verbe la prezent dar am pentru prima oara in multa vreme certitudinea ca ma aflu unde ar trebui sa fiu.

Ne urmareste o sincronizare nefasta si pleoapele cad alb acoperindu-i cafeniul din ochi de noapte. Sunetul dintre chemare si refuz se estompeaza intre mainile inclestate pe ascuns si saruturile furate grabit.  Nu ma intreaba nimeni ce caut dar toti isi dau cu parerea in legatura cu directia pe care trebuie sa urmez si utopiile prin care incerc sa imi explic starea nu ma linistesc cu nimic.

Imi doresc acum atat de multe lucruri, imi doresc sa imi doresc sa nu fi alergat degeaba, sa fi plictisit cerul si sa fi calcat pe vreun mac inflorit cand cautam fluturi viorii. Culorile atipite pe sevalet se crapa si incep sa se raspandeasca prin vantul de care spuneam mai sus, la fel ca petalele unui anume trandafir rosu.

Amelie, daca ai rade chiar de fiecare daca cand ceva ti se pare amuzant , rasul tau si-ar pierde din farmec si ar lua valoarea unei aprobari dulci. Mi-e teama si mie de acelasi lucru, sa nu-l indragesc mereu si sa nu fiu aici de fiecare data , incat sa devin o rutina cu ochii caprui la care sa se mai intoarca din cand in cand.

Vei incepe prin a-mi nega toate temerile, asa cum faci mereu dar nu intelegi, nu sunt nelinistita. Am impreisa ca de data asta nu mai trebuie sa caut, am impresia ca trebuie doar sa raman . E aiurea cum de fiecarea data zburam si lasam in urma niste iz de parfum si un biletel , de altfel nici nu mai am cerneala…

Nu este nevoie nici sa imi spui ca la un moment dat va trebui sa imi iau cerneala si sa imi dezmortesc aripile , stiu. N-am sa mai las in urma nimic, ca in alte dati, pentru ca in momentul ala am sa merg la ea si am sa o conving ca trebuie sa cautam din nou impreuna.

Incep sa-l cunosc, pentru ca sa stii ca e foarte greu. Pe langa toate priviril  lui , rasetele celui roscat , zambetele astea mi-au fost straine o vreme. Imi vine sa rad de cate zeci de intrebari aveam la inceut, de cate sute au venit in timp ce primele s-au lamurit. Incep acum sa imi pun la indoiala transparenta si sa ma intreb daca nu ar trebui sa imi rog umbra sa devina opaca pentru ca el nu pare sa fie nelamurit in legatura cu nimic.

Mi se intampla ,totusi sa ma razgandesc uneori. Sa ma apuc de strans lucruri si sa vreau sa il urasc, desi nu pot. Poate-l vei cunoaste odata, poate ii vei zari privirea rece si cuvintele aiurea pe care le arunca cateodata si nu ma vei intelege pentru ca nu-i stii saruturile, nu-ti stii imbratisarile , buzele reci, zambetul… E trist sa stii atat de bine trecutul cuiva dintr-o perspectiva negativa , e trist sa incerci mereu sa corelezi povestea ta cu una din celelalte si sa speri in reliefarea unor diferente ce nu iti ofera niciodata ceritudini. Azi era sa mai plec odata, de altfel m-am refugiat intr-un colt de bilbioteca si mi-am derulat de cateva ori in minte ultimele lucruri pe care mi le-a spus. A durut. Si ce?

Am recitit scrisoarea si mi-am dat seama ca vei termina de citit o vei impaturi, vei ridica din spranceana, zambind o fractiune de secunda pentru ca eu nu pot face asta si te vei gandi de ce naiba raman pentru ca ti-am spus mai multe din temerile mele si indoieli, ti-am expus si pana felul in care voi pleca. Dar…

Sunt fericita. (Si esti ,desigur,constienta ca as fi putut la fel de bine sa scriu in scrisoarea asta doar ultimul rand)

A ta ,

Catherine.

ps: Singurul motiv pentru care scrisoarea a avut mai mult de doua cuvinte a fost ca sa nu te superi ca nu-ti scriu mai mult de 5 silabe.

pps:Saruta-l pe Pierre…

confiture de roses.


Draga mea(pentru ca da, imi esti draga),

Nu ti-am inteles niciodata toate obiceiurile. De ce in zilele de scoala la tine pe birou zacea cateodata un pahar de lapte cu cacao, de ce mancai biscuiti aia din napolitana cu gust de pizza sau de ce nu suportai sa iti deschid sertarele. Pe cat e de ordine la tine in lucruri, e vraiste la tine in suflet.Sustin ca si din cauza ca am spart eu paharul cu dulceata de trandafiri.

Daca nu ar fi o intrebare , ar fi un raspuns sau o justificare, o scuza sau un bilet de ramas bun. N-as vrea sa fie niciuna din cele de mai sus. Nu sunt in masura sa iti pun intrebari asa cum nu am nici un raspuns la ale tale. Nu pot sa  mai inventez scuze si nici nu pot sa imi iau ramas bun. Probabil una din cele de mai sus o vei face tu.

Stii … as vrea sa iti zic o tona de chestii de care ai rade. Am descoperit ca imi place mierea si dulceata de trandafiri desi am refuzat cu indarjire sa gust vreuna in ultimii 15 ani. Am descoperit ca incepe sa ma enerveze sa imi zica lumea „ruxi” si imi place mai mult „ruxandra”. Dar acum nici mama nu imi mai spune asa.

Mi-e cam teama ca te vei indarji sa nu imi deschizi scrisoarea la fel cum mi-e teama ca senzatia asemanatoare celeia pe care o ai atunci cand mananci peste , o sa persiste mult si bine. De fapt mi-e teama ca nu va disparea.Nu pot spune mare lucru dar pot spune ca tu nu ai fost aici ca sa stii cate lupti am dus cu toti balaurii mov. N-ai fost sa vezi cum nu am dormit gandidnu-ma la cositele vreunei Cosanzene si nici cum am sperat sa se dea cineva de 3 ori peste cap sa salveze treburile si de data asta.

Tu mai ai o treime. Poate vrei sa iti amintesti si sa incerci sa pricepi ceva. Incerc sa nu mai tin la cineva pentru ca tin si incerc sa scap de capsatoarele verzi si de zaharul din bomboane. 7 dusuri pe zi nu ajuta la nimic si e greu sa eviti oglinda , aici, la mine.

Nu pot sa schimb nimic si nici nu am sa ma  invart pe calcaie incercand sa gasesc vreun raspuns pentru ca ar fi inutil. Trebuie sa ma trezesc din nou , cu tine, unde primavara tine trei luni, nu trei ani si unde oamenii au continuat sa ma astepte(sau nu).

Nu prea mai are importanta foaia asta de hartie. Sunt foarte putine lucruri care au importanta acum, mai ales in ochii tai dar mi se pare mult mai putin „acasa” locul asta si stim cu totii ca trebuie sa ne alegem o destinatie ca sa putem sa plecam.Am pierdut aproape tot si n-am castigat decat impresia ca picioarele-mi sunt mai atrase de pamant acum…Mi-e dor de tine si stiu ca n-o sa fie simplu.

Nu stiu sigur daca o sa fie. Dar daca e sa aleg intre miere si dulceata de trandafiri , stii bine la ce tin mai mult.

Pe maine…