ruxandra

“Imagine trying to live without air. Now imagine something worse.” – A.R.

.


bb1d93a84e1dc1e2bf3a20ec1ab037b8

Eu nu știu cum, dar știu cum nu. Știu exact undedar nu mai știu pe unde. Și e exact pentru că, nu ca să, dar nu știu cum fac, că  povestea mă tot lasă în urmă și mă surprind mereu doar în colțuri în care nu mă potrivesc și-mi ascut marginile ca să nu se tocească de ramele care ma sufocă și în care nu vreau să încap. Și nu vreau să-mi roadă conturul, pentru că nu m-aș mai potrivi nicăieri, pentru că eu mă potrivesc într-un singur loc.

Eu n-am nevoie să-mi dea cineva un sens sau soluții sau fire de ață să le înndădesc la povestea mea. Eu nu mai vreau alte povești, de aia n-am să pot da vina pe nimeni când am să fiu nefericită, de aia n-ai să ai voie niciodată să fii nefericit.

Cred cel mai mult în lucrurile despre care avem aproape-certitudini că nu ni se pot întâmpla, pentru că soarta nu își prea bate capul cu ele.  Cred cel mai puțin în promisiuni și cel mai mult în mâinile care mă iau pe mine de mână când nici eu nu știu că am nevoie. Și poate nu ești nici cine cred eu, nici cine mi-aș dori, dar mai mult decât sigur nici eu nu sunt și totuși știu că tu vii înapoi. De aceea, deși eu beau cafeaua mereu amară, am pus deoparte două lingurițe de zahăr … pentru când te întoci.

porte ouverte!


37c891010d66edc4a71a50252934ef01
Am stat cuminte pe fotoliu in camera de zi cu ochii atintiti spre usa. Pe scari s-a asternut praful, pe cer s-a asternut toamna. Zilele au curs pana cand a trebuit sa recunosc ca niciodata n-a mai trecut atat de mult pana sa te intorci , dar am mai asteptat un timp pana sa -mi dau voie sa soptesc  de parca as fi vrut sa anunt obiectele din incapere ca nu trebuie sa te mai asteptam, ca de data asta nu mai vii inapoi. Stiam ca trebuie sa plec, asa ca am inceput dupa cum stii ca imi este obiceiul, sa-ti scriu scrisori de ramas bun, vesnicele mele pretexte ca sa ma indemni sa raman. Le-am adunat pe toate, le-am parfumat cu mandarine si le-am legat cu o funda violet, dintre cele care-ti erau tie dragi, dar mi-am dat seama ca nu stiu unde sa le trimit. Am hotarat sa nu-ti mai las nicio scrisoare. Am mai privit spre usa cateva zile si cand am simtit ca sufletul imi amorteste l-am ridicat cu grija din fotoliu si l-am impachetat in rucsacul meu roz alaturi de trandafirii uscati si biletele tale in cerneala albastra si scris urat de copil. N-am impachetat atenta si nu mi-a fost frica sa nu uit vreo amintire pe sub pat pentru ca am tot sperat sa ma-ntalnesc cu tine pe scari si sa ma chemi inapoi dar cand am deschis usa scarile taceau si-am stiut ca plec de aici ultima oara pentru ca nici eu nici tu nu ne mai intoarcem niciodata.

Am lasat usa descuiata pentru ca nu mai era nimic acolo inafara de liniste si un pat din care am folosit mereu doar jumatate. Am mers la inceput cu spatele, mai mult mimandu-mi pasii ca, in caz ca te intorceai sa pot sa revin mintind ca am coborat sa-mi cumpar lalele. Picioarele au inceput sa ma doara si toamna a inceput sa fie rece, asa ca am intors privirea si am grabit pasul, sa nu ma prinda iarna pe drum. Ma uitam din cand in cand in urma si loveam trotuarele sperand ca ma gasesti dupa zgomot dar vocile de pe strada aglomerata acopereau sunetul pasilor mei si am inceput sa accept ca nici n-ai sa mai cauti ca sa trebuiasca sa ma las gasita. Am ratacit o vreme, pentru ca eu nu cunosteam vreun drum, mersesem mereu doar de mana cu tine dar am nimerit cumva calea spre „altundeva” si concentrata sa tin drumul drept am ajuns deja departe. 

Ploaia parea ca imbatase si soarele si norii si pasarile parca zburau altfel aici si dupa ce-am intrat intre noii mei pereti albi m-am asezat intr-un alt fotoliu albastru. Nu mi-am desfacut bagajele mult timp, crezand ca poate nu va fi nevoie sa raman, ca printr-o minune voi primi o scrisoare la noua mea adresa pe care nu o cunosteam bine nici eu si va fi nevoie sa ma intorc acasa. Dupa cateva dupa-amiezi care au venit si au trecut greu peretii mei cei noi au inceput sa devina acasa si eu am inceput sa despachetez incetul cu incetul rupand din suflet bucati mici ca sa am cu ce umple singura rafturile pe care ei le construiesc mereu pentru doi. Dupa un timp am inceput sa nu mai ascult scarile intruna, am inteles ca nu se vor auzi niciodata pasi pe lemnul proaspat lacuit si am invatat sa nu mai astept nimic. Am gasit si aici o florareasa la coltul strazii si m-au gasit si pe mine niste porumbei care ma viziteaza pe balcon. La inceput n-a batut nimeni la usa, iar cand au inceput sa bata eu n-am vrut sa le raspund.

Duminicile ma minteam ca voi deschide usa, asa ca imi cumparam de fiecare data lalele si le legam cu funde violet, ma parfumam cu mandarine si-mi imbracam rochia preferata, dar renuntam aproape imediat si ma minteam ca te mai astept  o zi si gata.

Uitasem si cum arati si nici nu mai stiam cine esti, cine mai trebuia sa fii ca sa ma potrivesc inca la tine pe umar. Amintirea mea iti taiase aripile iar tu din poveste te tranformasesi intr-un teanc inalt de motive „sa nu” peste care se asternuse praful. „Acasa” a devenit „acolo” si „acolo” a devenit „acasa”. Si chiar de ai gasi adresa si mi-ai scrie sa ma intorc, drumul inapoi ar fi prea lung, rafturile prea pline de lucruri de impachetat si iarna mult prea aproape.

Si chiar daca acum nu mai sunt lalele… si am ramas si fara funde violet, cred ca acum sunt pregatita sa deschid usa.

draga tu,


da7fe682b63c12a3db6108c225177af5
Sa iubesti inseamna probabil sa alegi mereu la fel, dar nu ne invata nimeni ce sa alegem cand nici noi nu mai suntem aceiasi.

Avem aceeasi umbra si poate acelasi chip si acelasi parfum, dar ochii nu raman la fel. Si vor fi oameni dispusi sa-ti tina noaptea umbra in brate, dar ei sunt aceia care n-au invatat ca umbrele nu te privesc in ochi. Mai sunt aceia care stiu ca din conturul umbrei sa-ti reconstituie cumva marginilie, sa te aduca inapoi dar aproape nimeni nu vrea sa infrunte privirea unei amintiri ce trebuie sa invete sa fie iarasi om. Si prea putini vor avea rabdare sa invete amintirea sa vorbeasca, sa alerge, sa zboare. Pe unii incepe cineva sa ne aduca inapoi si pleaca inainte sa ne invete sa radem sau obosesc sa ne tot rupa de trecut sa ne aduca in prezent.

Ii judeci pe cei care s-au oprit din impartit iubire dar nu ii intreaba nimeni daca mai au cui sa o imparta. Stiu ca exista unii oameni care inteleg ca nu avem nevoie sa ne arate cineva incotro e capatul tunelului, ci doar sa ne aminteasca cumva ca luminita aia exista si ca vor ramane acolo pana o gasim noi singuri pentru ca n-ar avea sens sa ne lase firmituri in urma lor ca sa ne arate drumul, nu-i asa?

N-avem cateodata putere sa ne privim in ochi si nici bratele nu ar putea inchega imbratisarile cu care am vrea sa uitam tot ce a aruncat trecutul peste golul de pe marginea caruia ne-am privit, de la departare. Dar eu am invatat ca niste nimic poate fi mai valoros decat castelele de nisip.

Dintre toti cei pe care i-ai pierdut vei ajunge sa iti dai seama ca cel mai dor iti este de tine, de cine erai tu langa ei si cred ca singura cale sa-ti treaca dorul e sa redevii cine erai si chiar daca vei fi singur de data asta poate fericire va insemna sa privesti la soare si la ceasca de cafea la fel cum o faceai odata.

M-a invatat cineva odata cum pleaca raul de undeva si se imparastie in o mie de locuri si mi-ar placea sa cred ca e la fel si cu binele. Si daca n-am fost printre cei puternici si cand trecutul ne-a pus piedica am aruncat cu pietre in prezentul de atunci, putem incepe de azi sa ii ridicam de pe jos pe cei care s-au impiedicat si poate o sa bata intr-o dupa amiaza la usa cineva, sa ne inapoieze o galeata cu pietre.

closure.


  Asa cum poate Soarele vrea sa mai dea marii un clocot inainte de asfintit ca sa nu-l uite pana a doua zi, asa poate si oamenii iubesc un pic mai tare inainte sa nu mai iubeasca deloc. Prima gura de aer dupa ce ti-ai tinut respiratia cateva minute te relaxeaza, insa tu nu iti revii odata cu ea… Esti liber, dar inca nu esti bine. Dureaza doar un minut, iar un minut trece repede si dupa ce ti-ai revenit va fi aproape imposibil sa fii convins sa te scufunzi din nou. 

Oamenii singuri stiu probabil sa faca  de doua ori mai multe decat… Ceilalti. Ei uita insa cum sa nu mai fie singuri si ajung sa-i urasca pe „dascalii” care i-au invatat. Si nu a zis nimeni ca nu e dureros, dar amortesti dupa o vreme. Daca ai noroc s-ar putea sa nu fie definitiv, pentru ca atata timp cat mai doare, ti-a mai ramas ceva. 

Uneori esti prea obosit ca sa adormi. Alteori esti prea obosit ca sa urasti. Si cand adormi s-ar putea sa nu mai vrei sa te trezesti si sa nu mai conteze cate rasarituri trec pe langa tine.

Dupa ce ai cazut si te-ai ridicat de atatea ori ai ajuns sa crezi ca nu te mai impiedici daca nu te mai ridici. 

Oricum, aici soarele a asfintit deja, respir de ceva vreme. Nu urasc atunci cand dorm si inca ma bucur de amorteala… Intinsa pe jos si fara intentii sa ma ridic ca sa imi puna altcineva piedica, nu ma doare nimic… te las pe tine sa tragi concluziile despre iubire…

jours


Sunt zilele in care schiopatam si nu ne aducem aminte ca avem aripi. Ne impletim fiinta si ne-o desprindem greu de vreo poveste si nu stiu daca dureaza clipe sau eternitati sa uitam cuvintele pe care le iubim si sa-nvatam sufletul cuvinte noi. Vantul nu bate la fel aici si vom avea de umplut golurile a ceea ce ne fura timpul si mi-e teama sa nu obosim. Oamenii obositi nu-s cei care isi tin ochii pe jumatate inchisi, ci sunt cei cu privirea pierduta si cara cu totii fericiri pe umeri dar nu mai au putere sa le imparta nimanui. 

Sunt zile in care zambetele sunt imprastiate fara culori si trebuie sa le ghicim in chipurile reci dar unii vin sa ne invete cum sa le vedem. Rostim atatea si atatea cuvinte si nu ne dam seama ca ne inchidem singuri in camere mari si uneori apare cineva sa ne asculte si parca nu stim cum sa mai vorbim si parca ne asezam cuvintele mai greu cand le-asezam de pe buzele noastre pe buzele altcuiva. Si uneori… nici nu-i nevoie de cuvinte, atunci conteaza sa avem ochii curati.

pièces


]Umerii ei mai murmurau si acum niste povesti. Despre perne goale si intrebari la care nu primise raspunsuri, despre seri care incepeau in zori si dimineti care se terminau cu ”noapte buna”. 

Ochii ei taceau si astazi asa cum tac frunzele cand uita vantul sa bata, cum tac oamenii carora le e frica sa-si spuna ca s-au uitat, cum tac cuvintele din frazele lungi care nu mai inseamna nimic. 

Chipul ei ingheta cateodata in zambete incalcite cu povestile din mintea ei, pe care nu voia sa le imparta niciodata, cateodata se incrunta inversunat la lumea care uneori era prea rea ca sa mai vrea sa-i apartina. Buzele ei uitau mai repede decat reuseau picaturile de ploaie sa se izbeasca de asfaltul peste care ea invatase sa pluteasca ca sa nu ii arda talpile, uitau culorile si nuantele de gri, uitau toate saruturile ca sa faca loc pe panza ei alba de amintiri doar acelora care contau, uitau viitorul pentru ca el parea sa se intample mereu altfel doar ca sa ii faca in ciuda, uitau tot si se multumeau sa zambeasca din nimicurile din care ea isi cladea castelele ei de nisip si pe care veneau de fiecare data zmeii sa le darame. Palmele se deschideau adesea mut, pe ascuns si asteptau sa vina cuprinda alte palme care nu erau niciodata acolo asa ca inventa un contur si o umbra la cativa metri in spate, cand de fapt o lua de mana dimineata, caci numai ea era acolo…

Urechile ei strigau ghicitori si cantece vechi din care mai stia doar doua trei cuvinte ca sa nu mai auda minciunile din care isi cladise sutele de vise ce se infipsesera in suflet precum aschiile si pe care a trebuit sa le smulga una cate una cand a inteles ca ea o sa mearga mereu singura pentru ca drumul alaturi de ei a fost mereu ocolit si a dus-o doar cu cativa pasi inapoi si cu inca niste regrete tatuate pe aripi.

Umbra ei radea isteric de oamenii care nu-si dadeau seama ca intunericul ei nu era acolo decat ca sa-i lumineze albul din chipul inca de copil si tristetile de ieri n-aveau putere asupra povestilor pe care ea le va scrie maine, care vor deveni poate tristeti la randul lor, pana intr-o zi, cand va gasi inspiratie sa scrie povestea buna, cu care va ramane pana la sfarsit. Dorinta ei rasuna printre ecourile pescarusilor si se-ntrecea cu ei pe cerul pe care acum nu mai uita sa il priveasca in fiecare zi. Dorinta ei nu mai era sa nu greseasca, si nici sa o apere cineva de greseli, nici sa ii spele marea in fiecare noapte de pe nisip urmele de pasi din momentele in care s-a impiedicat. Voia sa nu mai greseasca singura, sa aiba marea de spalat inca doua urme, sa nu-si mai inclesteze bratele in incercarea de a alunga vantul, ci sa alerge langa cineva asa de repede incat vantul sa nu-i mai poata prinda din urma.

Speranta ei a invatat ca poate sa fie fiecare zi primavara daca ne alegem o emisfera care nu e pe pamant, si daca invatam sa inotam si cu realitatea inlatuita de picioare, ca zarea nu-i mereu la capat, dar ne putem trezi dimineata mai departe de ea decat atunci cand am adormit pe umeri care nu erau pentru noi. Speranta ei a invatat ca rasaritul poate sa ne spuna povesti frumoase daca ne gaseste acolo unde trebuie, dar poate sa ne daruiasca lacrimi daca obosim si cadem in prapastii care nu ne apartin. Speranta ei a invatat ca poti sa cazi dar trebuie sa iti alegi un nor care e foarte sus de pe care sa te arunci, ca sa ai timp sa-ti desfaci aripile inainte sa zdrobesti campurile de maci cu greutatea viselor pe care nu ti le-ai gasit si care iti apasa pe umeri. 

Inima ei … inima ei nu mai avea contur si invatase sa curga impreuna cu dragostea pe care i se parea mereu ca o gaseste dar care radea de ea cand oglinzile ii aratau ironic in rimelul de pe obraji ca se insela de fiecare data. Stia ca era cineva care sa vrea sa o invete pe de rost si sa nu o mai uite dar era mai usor pentru toti sa invete urmele cearceafurilor botite si insomniile amortite in pahare de vin. Era mai usor pentru toti sa mearga la culcare cand nu aveau raspunsuri si sa aleaga mereu chipuri noi din multime, pentru ca noul nu pune niciodata intrebari si in ciuda a ceea ce credeti cu totii, pentru nou nu ai nevoie de curaj, curaj inseamna sa lupti sa nu se aseze praful. Intr-o zi mergi pe plaja si dai peste contururi deja impietrite, cu colturi de care te zgarii pe genunchi si goluri in care pasii iti cad cand nu te astepti, si poti mereu sa alergi in alta parte spre „noul” de fum pe care sa nu fie nevoie sa-l inveti, sau poti sa ramai si sa iti vindeci ranile deodata cu colturile acelea de piatra, sa te bati cu incertitudinile din privirile care n-au vazut mereu doar soare si sa darami tot tu zidul tau ca sa lasi sa se vada cum nici tie nu ti-au fost toate verile calde. Poti sa fugi undeva unde o seara nu o sa insemne nimic si apoi sa o iei din loc in alta parte, sau poti sa ramai si sa cazi si sa nu conteze prea mult daca te ridici pentru ca acasa poate deveni oriunde si orice. Inima ei a inteles sa ramana si a inteles ca singura nu inseamna nimic, dar inima ei a inteles si ca celelalte inimi nu inteleg.

A mai privit singura un apus si a mers la culcare, si-a spus singura noapte buna si a inceput sa viseze.

aripi


0580a3f6a7a6d23ddd67c5fa16486bbc
Stii visele in care nu poti sa strigi? Visele in care l-ai chema sau ai fugi sa-l prinzi din urma? Stii visele in care florile te prindeau de picioare si norii nu-ti mai dadeau drumul la aripi; in care te grabeai sa nu te prinda noaptea din urma si te trezeai de fiecare data inainte sa atingi fundul prapastiei dar cand deja nu mai aveai aer in plamani sa te ridici la suprafata? Ti-ai dorit mereu sa te fi trezit cineva mai devreme dar astazi ai vrea sa fi vegheat tu somul altcuiva si sa-l fi trezit la timp. 

Ti-au placut mereu cuvintele. Ai construit dimineti si anotimpuri din hartii mototolite, scrisori pe care n-ai avut curajul sa le trimiti. Ti-au placut consoanele sonore ca picaturile reci si mari de ploaie care spala vara de pe trotuar si te-ai indragostit mereu de cuvintele care te-ntorceau de umeri cand te-asteptai mai putin si nu te-ntrebau daca vrei sa vii . Ai uneori nevoie de cuvinte raspicate dar nu are cine sa ti le strige, cuvinte care sa te-arunce pe pamant si sa te invete sa vorbesti iar simplu si sincer. Ti-au placut mereu cuvintele… dar n-ai putut niciodata sa construiesti castele de nisip care sa tina mai mult de cateva rasarituri.

Te-ai plictisit sa scrii povesti si sa cauti personaje pe care sa le asezi la inceput de fraze si vrei sa-ti tranteasca dimineata o poveste in fata, o poveste sa te inghita in marginile ei si sa te traga de maini pe niste strazi cu zgomot de unde sa nu stii drumul inapoi si nici sa n-ai nevoie sa-l stii. Azi poate nu te intereseaza daca sfarsitul e fericit sau nu, pentru ca „oriunde” e o alternativa frumoasa pentru dupa-amiezile in care-ti inviti umbra la ceaiuri pe balcon. 

Mai stii cand te intrebai daca e mai rau sa astepti cand stii ca nu vine nimeni sau sa mergi undeva unde stii ca nu esti asteptat? Azi crezi ca cele mai rele sunt intrebarile, incertitudinile si punctele de suspensie. Si nu-ti mai plac cuvintele si nici oamenii decupati din hartie… 

Daca n-ai apucat sa strigi in vis, striga dimineata cand te trezesti.  Cheama-l si prinde-l din urma cand ti se dezmortesc pasii. Daca ai aripi pe bune n-o sa te-nghita nicio prapastie, iar de zburat nu o sa uiti niciodata cum se zboara, doar ca aripile n-o sa ti se deschida decat dupa ce sari.

Dar nu-i neaparat sa zboare toata lumea. Vezi si tu ce aglomerate sunt strazile dimineata… Dar pe cer nu-si aminteste nimeni sa se uite…

Cu drag,

„!”.

Protejat: pescarus


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Chere C.,


fc379a12b061ee054a8752dccb772042Tu nu credeai dar vor fi zile in care mainile tale nu vor vrea sa mangaie pe nimeni si soaptele vor vrea sa isi asculte singure ecoul. Vei vrea sa nu fie nimeni in partea cealalta de pat, vei vrea discutii lungi numai cu tine. Nu te vei simti singur si ochii vor fi senini si zambetele-ti vor fi… ale tale.

Ti-ai dorit atat de mult liniste dar pasii tai grabiti, care cautau, faceau atata zgomot si intr-o zi ai obosit sa alergi dupa ceva, asa ca n-ai mai vrut nimic si te-ai oprit, iar razele de soare nu faceau niciun zgomot.Cei care inca alearga, in rastimpurile in care-si vor trage sufletul fugarit de niste povesti care striga dupa ei, iti vor spune ca trebuie sa cauti, ca esti prea mic ca deja sa nu mai vrei nimic dar eu mereu ti-am spus ca nimic nu ‘trebuie’. Sunt poate lucruri care ‘ne trebuie’…

Te vei gandi la usile care nu se deschid… Nu se deschid fiindca te-ar trage curentul pentru ca n-ai inchis niciuna in urma ta. Erai prea grabit sa traiesti si poate prea grabit sa stii ca uneori ai spus ‘la revedere’ si trebuia sa-ti cauti niste cuvinte cu umbra mai definitiva? 

Te vei gandi la oamenii care n-au ramas… N-au plecat de langa tine, au plecat de aici doar, dar tu aici vrei sa ramai, asa-i?  Am vrut mereu amandoi sa ajungem in alta parte si mereu am fugarit anotimpurile pe langa noi si-am calcat sub alergarea de ochi inchisi si gandurile uscate si visele verzi si apoi, cand le-a acoperit zapada ne-am gasit scuze sa nu le mai cautam si chiar si asa avem mainile reci. Vrem alte primaveri de fiecare data dar nici acum n-am sti ce sa facem cu ele. Fericirea ploua a toamna, dar toamna n-avea cum sa promita toate verile asa ca a nins cu uitare peste tine si-ai fost singur pentru ca tu ai vrut certitudinea lui ‘maine’ si ei n-aveau cum sa-ti puna la picioare decat un ‘astazi’ pe care nu stiai sa-l aduni nicium si sa-l asezi peste dorintele tale pentru ca vedeai deplinul intr-o clepsidra care n-avea pentru nicio secunda la fel de mult nisip. Nisipul s-a scurs si tu nu te-ai simtit singur pentru ca ai ramas cu povestea din sticla goala, ci pentru ca n-ai gasit la timp alta clepsidra in care sa-ti rastorni graba.

Ne-au tot spus sa cautam fericirea dar ea nu se ascundea prin vreun colt. Nu trebuia s-o amenintam cu numaratori copilaresti de v-ati ascunselea. Fericirea era. Fericire… esti.

Cu tot dragul,

Ruxandra

de cand am plecat.


52b902c8cafa66599bb6cd59e4d13facUnii dintre noi au ajuns prea tarziu. Am ajuns cand povestile erau deja incepute si noi n-am mai putut decat sa stam pe margini sa ne uitam. Ne-am asezat langa ei pe banci in rastimpuri in care isi trageau sufletul de la cat zgomotos isi traiau iubirile si ii fascinam pentru cateva minute povestindu-le cat de gratios am invatat sa ne omoram timpul, cat de frumos tace cerul noaptea, cand noi nu dormeam niciodata. Si uneori se minteau ca pot sta si ei treji noaptea, iar noi ne minteam ca avem o poveste. Ne jucam de-a fericirea dar la un moment dat cineva uita ca e nefericit, iar celalalt isi aminteste ca era fericit in alta parte. Si-atunci intelept ar fi sa plecam, intrarziind si mai mult in urmatorul loc din cauza acestui popas, riscand sa ajungem dupa ce povestile erau incheiate, dar preferam sa mergem pe gheata subtire ajungand intr-un tarziu sa asteptam sa se crape, sa cadem odata, pentru ca nu mai suportam frica, pentru ca preferam sa ne sfasiem sufletul ridicandu-ne, decat asteptand sa cadem.

Pana la urma plecam noi de acolo, dar ramanem aici si privim povestile in continuare.